TEZAURUL ROMÂNESC DE LA KREMLIN (VII)

Bandiții care au furat tezaurul de la Tismana au fost autohtoni, au fost români de-ai noștri și nu ruși! Și am adus vorba despre ei pentru că așa cum voi relata mai departe, tot oligarhia română a fost cea care a furat (sau a încercat să fure) tezaurul dus la Moscova în 1916 și 1917. Aurul României nu a fost furat numai de regii și oligarhii romani de dinainte de 1947 ci și de nomenclatura comunistă dejisto-ceaușistă care a condus Romania după 1947. Privind evoluția stocurilor de lingouri de aur a Băncii Naționale a României observăm următoarele. Imediat după abdicarea regelui Mihai I (1948) , stocurile de rezerve de aur ale României se ridicau la peste 210 tone de aur. În anul 1951 (anul în care Dictatura dejista a scapăt de ultimele rămășițe ale vechilor partide politice și s-a așezat temeinic și definitiv la cârmă țării) mare parte din datoria către Rusia fusese ștearsă de ruși sau înlocuită cu bunuri alimentare și industriale (lapte, unt, grâu, petrol etc) necesare Rusiei. Prin Tratatul de pace de la Paris din 1947Comisia Aliata de Armistițiu fixase României că despăgubiri de război față de URSS suma de 300 de milioane de dolari. URSS, scandalizată de suma extrem de mică, echivalase imediat o parte a despăgubirilor de război cu tezaurul pe care Romania îl dusese la Moscova în 1917 și declarase problema tezaurului închisă. Nici Stalin și nici KGB-ul rusesc nu verificaseră însă temeinic dacă aurul românesc mai era cu adevărat la Kremlin sau nu! Ei controlaseră doar partea arhivistica și documentară și pe aceasta o restituiseră în 1935 României. De abia Brejnev ordonase să se controleze dacă aurul românesc mai era în lăzi la Kremlin sau nu, iar rezultatele au fost ținute secrete de Rusia până astăzi. România se refăcuse relativ repede după război, iar rezervele de aur în lingouri ale ei, în ciuda uriașelor cheltuieli, atingeau în 1950 impresionanta cifră de 209,4 milioane tone. Totuși, în anul următor se întâmplă ceva de-a dreptul halucinant cu aceste rezerve : scad brusc la 80 de tone! Ați citit bine: 80 de tone! Din 1950 până în 1952, în mai puțin de doi ani, de tezaurul României se alege praful! Dispar din el fară urmă nu mai puțin de 130 de tone de aur fin. Adică o cantitate aproape dublă decât tezaurul „care ni l-au răpit rușii” în 1916! Și asta nu este tot. Timp de 10 ani, rezervele de aur ale României continua să scadă drastic an de an, cu aproape 2 tone pe an, până în anul 1961 când ajung la cantitatea de 60,8 tone aur . Nimeni nu știe nici acum ce s-a întâmplat cu diferență de 170 de tone de aur dispărută în doar 10 ani. „Istoricii” de după 1990 au lansat ideea că ne-au furat aurul (ați ghicit!) rușii! Lucru total exclus, deoarece încă din anul 1950 Romania comunistă devenise deja dușmană Rusiei. Pe urma, nu exista nici un document și nici o declarație a lui Dej sau a lui Ceaușescu în sensul că aurul ar fi fost luat de rusi. Și se știe că Dej și Ceaușescu, atunci când era vorba de atacuri la adresa Rusiei, nu se dădeau în laturi de la nimic. Ei înșiși cereau rușilor aurul din 1916. Ar fi fost caraghios că după ce ei le-ar fi dat, să zicem, 170 de tone de aur din rezervele de la București, Dej și Ceaușescu să se fi dus apoi la Stalin și la Hrușciov să le ceara aurul din 1916! Este total neverosimil! Și nu exista nici un document în acest sens pe nicăieri. Cercetătorul Petre Opris în articolul „Armata, industria și rezerva de aur a Băncii Naționale „ publicat în 2006 arată că între 1950-1954 Romania „care gemea sub ocupația rusa” investise mult în fabricarea de muniție și armament. El se întreabă daca nu cumva aurul fusese folosit în acest scop. Cercetările arhivelor arata însă că se cumpăraseră de către statul roman în acest scop (adică fabricarea de armament și muniție) doar câteva sute de utilaje din străinătate pentru fabricarea de cartușe și…cam atât ! Asta că să nu mai punem la socoteala că după război astfel de utilaje erau extrem de ieftine, țoață lumea voind să scape de ele fiindcă războiul se sfârșise. Dealtfel aceste utilaje nici nu s-au cumpărat din Vest sau din America, ele au fost cumpărate ( la mâna a doua) din… Ungaria. În ceea ce privește aceasta investiție în industria de armament lucrurile sunt de-a dreptul stranii, având în vedere că rușii nu știau nimic de asta și că Romania era oficial sub interdicție de fabricare de armament din partea Puterilor Aliate. Împotrivă cui voia Dej să pornească război de vreme ce România era …”sub ocupație rusă” ? Nu cumva împotrivă rușilor? Cum era atunci posibil că el, care era un antirus convins să le dea rușilor tezaurul României? În al doilea rând, chiar să fi dorit să le dea rusilor 170 tone de aur, rușii ar fi refuzat să-l primească. Există și pe atunci spionaj. Indiscutabil, Vestul ar fi auzit de o astfel de „tranzacție” și postul de radio Europa Liberă ar fi vorbit cinci decenii la rând fară să se oprească despre „jefuirea României de către ruși”. Totuși, spionajul occidental și spionajul american nu pomenesc nimic despre o eventuală cantitate de 170 de tone de aur luată de ruși de la români după 1947. Cu atât mai puțin Europa Liberă. Pe de altă parte, statul român dispunea și de teren și de clădiri și de deținuți pentru felurite munci. Ridicarea unei fabrici de muniție în astfel de condiții era cel mai ușor lucru și nu costa aproape nimic. Costau doar utilajele. Să fi costat cele 712 utilaje aduse din import pentru fabricarea cartușelor și a puștilor 91 de tone de aur ? Imposibil! Astfel de utilaje erau de fapt strunguri de înaltă precizie . Nu se poate că un astfel de strung să fi valorat 126 de kilograme de aur. Unde a dispărut atunci pe timpul lui Dej și al lui Ceaușescu aurul țării ? Răspunsul este:l-au furat căpeteniile partidului comunist și ale Securitățîi. Dar între 1950 și 1954 nu dispăruseră doar cele 90 de tone cât se spune că s-ar fi investit în fabricarea de armament ci dispăruseră 160 de tone de aur! Tezaurul scăzuse de la 210 tone (în 1951) la 49,7 tone în 1954. Chiar dacă s-ar admite faptul incredibil că în câțiva ani statul român (aflat sub „înfiorătoarea ocupație rusească”) cheltuise (fără știrea rușilor!) 90 de tone de aur pe fabricarea de …cartușe, tot mai trebuia să justifice alte 70 de tone de aur. Cu astea ce se făcuse ? Încercarea unor cercetători de a justifica cheltuirea acestui aur cu construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră sau cu colectivizarea nu stă în picioare. Cel mai probabil este că Banda Securistă Dejisto-Ceasusista a furat peste 160 de tone de aur și le-a ascuns în străinătate. Acel aur, împreună cu aurul furat de securiști pe vremea lui Ceaușescu, avea să înceapă a iese la suprafață în după decembrie 1989. Și probabil iese și acum, fiind retras treptat de un grup restrâns de inițiați. Să nu uităm că Nicolae Ceaușescu a fost împușcat și pentru că „avea conturi de miliarde în străinătate”. Acele conturi existau, dar nu erau ale lui ci ale Securității. Nici astăzi nu se știe unde sunt acei bani. Nicolae Ceaușescu și stabili comuniști au găsit repede o explicație pentru dispariția aurului: aurul fusese furat de rusi. Este o tradiție în țara noastră că toți cei ajunși la cârmă țării să fure aurul României și finanțele țării și după asta să strige că hoțîi sunt rușii. Acest lucru se face și în prezent cu metode extrem de sofisticate și incredibil de viclene. Amintesc doar că „prețul gazelor rusești” și „scumpirea gazelor rusești” anunțat cu mare tam-tam periodic de către presă și guvernele de la Bucureșți nu sunt nimic altceva decât o nouă modalitate a conducătorilor actualei Românii de a spune poporului român că „rușii ne fură din nou aurul țării”. Tocmai din această cauză Romania este la ora actuala singura țară cu care Rusia a refuzat să încheie contracte de livrare de gaze sau petrol. După cum se știe, aprovizionarea cu gaze a României o fac niște firme private occidentale. Nu aruncăm perdele de fum. Căci însuși Lavrov recunoaște: “Predarea spre păstrare a Guvernului țarist, în perioada primului Război Mondial, a tezaurului național al României este un fapt istoric. Numai că eu nu aș începe să măsor istoria cu un echivalent în bani. De altfel printre valorile transmise, după cum se știe, nu era numai aur…” Mai mult, în 1965, cu ocazia unei vizite oficiale, Nicolae Ceaușescu i-a comunicat liderului sovietic Leonid Brejnev că legăturile dintre România și URSS vor fi condiționate de returnarea tezaurului românesc. Subiectul nu figura pe ordinea de zi. Totuși, Ceaușescu a deschis problema tezaurului, iar atmosfera a devenit fantastic de încordată, arată transcrierea discuțiilor purtate acum 47 de ani, redate într-un articol din România Liberă. „Înainte de toate, am vrea să vă spunem că punerea problemei cu tezaurul românesc ne-a provocat nedumeriri. Niciunul dintre noi, participanți la tratative, nu eram la curent cu această chestiune și am ridicat totul în picioare. Această problemă are o vechime de 50 de ani și ea se referă la socotelile dintre Rusia țaristă și România regală”, a spus Brejnev după ce liderul român inițiate discuția. Ceaușescu a replicat: „Nu putem împărtăși considerentele expuse de tovarășul Brejnev. Aceste considerente nu sunt fundamentate nici din punct de vedere juridic și nici din alte puncte de vedere. […] Noi nu putem fi de acord cu felul cum au fost ridicate problemele de către tovarășul Brejnev în legătură cu tezaurul”. În plus, Ceaușescu i-a relatat lui Brejnev modul în care România comunistă a returnat Poloniei aurul luat în păstrare de România regală, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Ceaușescu concluziona că, din punctul său de vedere, „după toate normele internaționale și interne, dacă îi dai cuiva să păstreze ceva, el este obligat să ți-l înapoieze”. Brejnev a spus, simplu, că problema este „îngropată”. Iritat de spusele lui Brejnev, Ceaușescu a încheiat: „Vă spun în mod cinstit părerea mea : aceasta nu poate constitui o bază de dezvoltare a relațiilor noastre. Singura bază de dezvoltare a prieteniei și colaborării dintre noi este discutarea cinstită a problemelor, oricât de spinoase ar fi ele, fără să le complicăm și fără să le dăm o altă interpretare. Problema aceasta va rămâne de rezolvat”. Vizita în URSS a delegației române a avut loc între 3 și 11 septembrie 1965. Ceaușescu devenise secretar general al PCR în iulie 1965. Acum ne știm viitorul apropiat. Și se evidențiază ce forță mentală au Lavrov și Putin. Pur și simplu nu au nici un echivalent în UE sau SUA. Vorba aceea: vă rugăm înaintați pe interval, nu blocati circulația.