Henegariu desfășoară în acele prime zile ale Revoluției Bolsevice o activitate febrila in capitala Rusiei. Aleargă la Guvernul provizoriu de la Moscova, vorbeste se pare cu Kerenski, face drumuri dese la consulul României la Moscova (funcție deținută onorific de francezul Pierre Guerin) și în cele din urma aduna unitatea românească de la Kremlin care supraveghea tezaurul și (atentie!) o arunca în vârtejul politic din Rusia, transformând-o în SOCIETATEA LUCRATORILOR ȘI ȚĂRANILOR ROMÂNI (acolo neexistand în realitate nici un lucrător și nici un țăran român ci doar agenți ai oligarhiei de la București, inclusiv ai Casei regale românești). SOCIETATEA LUCRATORILOR SI TARANILOR ROMANI din Moscova va fi recunoscută ca organizație comunistă bolșevică de către Comisarul Rus al Afacerilor Externe, V.M. Fritsche. Acest lucru se intampla in noiembrie 1917. Henegariu începe sa convoace regulat ședințe de inspirație leninistă la Kremlin cu întreaga comunitate românească de acolo. Aceste ședințe se țineau în localul tipografiei, la Kremlin sau la Consulatul Român și ele se desfasurau în numele SOCIETĂȚII LUCRĂTORILOR ȘI ȚĂRANILOR ROMÂNI, care era recunoscută acum oficial. În cursul acestor ședințe el începe sa propovaduiasca o idee : anume că tezaurul pe care romanii îl păzeau fusese jefuit de la poporul român de către oligarhia si Casa regala din Romania. Aurul fusese, asadar, furat de fapt de la tezaurul poporului român. Gura pacatosului adevar graieste. Lucrurile stăteau chiar așa, dar cainii care pazeau „furaciunea” erau chiar cei adunați pe langa Henegariu, iar unul dintre caini era chiar Henegariu, ceea ce da întregii probleme un aspect de fabula rasuflata. Ultimii indreptatiti sa vorbeasca așa despre tezaurul românesc de la Kremlin erau chiar Henegariu si cei care îi erau alături. Speriati, funcționarii din jurul lui Capitanovici încep sa întrebe cine era acest Henegariu. M. Cantuniari, un alt functionar al BNR (care fusese de fapt ofițer sub acoperire al Serviciilor romane secrete și apoi directorul Prefecturii Poliției din București) il previne pe Capitanovici ca lucrurile luasera o intorsatura periculoasa si ca Misiunea Romana de la Kremlin nu trebuia sa se amestece in politica rusa, sarcina ei fiind paza tezaurului. Capitanovici însă nu reacționează. Henegariu, într-o nouă adunare ținuta cu romanii de la Kremlin, tot în noiembrie, propune în plenul ședinței ca tipografia BNR de la Kremlin sa treacă imediat în proprietatea nou infiintatei SOCIETĂȚI A ȚĂRANILOR ȘI LUCRĂTORILOR . Ceea ce adunarea aproba. În decembrie 1917 sosește la Moscova, in mod ciudat, un numeros grup de ofiteri romani care dau buzna direct la Kremlin declarand ca fusesera prizonieri la ruși și ca rusii ii eliberasera. Cum, nu au spus. De ce nu se duceau acasă, daca fusesera prizonieri, iar nu au spus. Ce urmăreau, nimeni nu stia. Se oplosisera la Kremlin si stateau pe capul comunitatii romane. Printre ofițerii români nou sosiți care pretindeau ca fusesera prizonieri se numărau Ariton Pescariu si Mihai Guiu (Magazin istoric, decembrie 2004), care au fost identificați mai tarziu ca agenți ai serviciilor secrete românești și apropiati ai Camarilei Regale de la București. Ofițerii „foști prizonieri” nu se arată deloc dornici de repatriere. Aceștia își stabilesc tabara în jurul Kremlinului. Interesant este ca în toata aceasta perioada de mari framantari în Rusia, nici guvernul României, refugiat la Iasi, nici serviciile secrete românești, nici Ministerul de Interne și nici Ministerul român de Război nu trimit la romanii de la Kremlin însărcinați cu paza tezaurului nici macar o telegrama. Nici macar o bomboana! La Kremlin are loc în decembrie 1917 o noua sedinta a SOCIETĂȚII LUCRĂTORILOR ȘI ȚĂRANILOR ROMÂNI (în care se găseau de fapt doar ofițeri si agenti romani ai politiei secrete, nici pomeneala de vreun taran sau lucrator!). La sedinta participa si nou venitii ofiteri romani din grupul recent venit in Moscova. În uralele întregii adunări, Henegariu se ridica și spune cu voce tunătoare: „Frati romani! A sosit ceasul cel mare! Cele 400 de milioane în aur pe care noi le pazim la Kremlin, Depozitul Casei de Depuneri de la Sudnaia Krasna si Tipografia Bancii Nationale sunt proprietatea poporului român si adevărații proprietari ai acestui aur suntem noi, nu oligarhia din România care a jefuit acești bani de la poporul român. Ca atare, ofițerul Ardeleanu se numește din acest moment comisar al poporului român pentru Banca Națională Română și mâine sau poimâine se va prezenta dlui Capitanovici somandu-l să-i da cheile de la tezaur. Ofițerul Tomescu se numește comisar al poporului român pentru Casa de Depuneri și se va prezenta la dl C. Ionescu somandu-l să-i predea cheile de la Sudnaia Krasna. Domnii ofiteri Pescariu si Guiu reprezinta Armata Romana. În jurul Moscovei sunt cateva mii de militari români cu care am luat legatura și care vor înlocui prin buna intelegere garda rusa care pazeste alaturi de noi tezaurul. Vom încărca maine aurul în vagoane și cu mitralierele pe vagoane ne vom îndrepta spre Samara, iar de acolo vom vedea ce vom mai face”. Acest fragment de document a aparut partial si in revista Magazin istoric, din decembrie 2004, provocând panică în rândurile clicii care conduce România și în randurile serviciilor secrete. Documentul este extrem de important pentru ca din acest moment putem vorbi fără exagerare și cu documente clare pe masă despre o tentativă clară a românilor de a fura tezaurul depus la ruși. Intr-adevar, în jurul Moscovei existau cateva mii de militari români cooptati în operațiunea de sustragere a tezaurului de la rusi precum si un nucleu puternic de ofiteri romani insarcinati probabil cu sustragerea tezaurului de la Kremlin. Nu era vorba doar de români ci și de militari polonezi, cehi, germani, bulgari etc. Lenin dăduse ordin ca toți prizonierii sa fie eliberați și indoctrinati în ideea ca oligarhia capitalistă era cea care îi manase la moarte (si aici Lenin nu gresea deloc).
Pe cat era posibil Lenin intenționa sa creeze cu acești militari Briganzi Internaționale Proletare care sa lupte alaturi de rusi pe front împotriva puterilor capitaliste ostile Bolsevismului. Totusi, nimeni nu era obligat sa se înscrie cu forța în aceste brigăzi. Dar totodata in apropierea Moscovei era si frontul albgardistilor (rusii promonarhisti), iar întregul nord-vest al Rusiei se afla sub ocupația trupelor albgardiste, alături de care luptau armatele Angliei, Americii, Canadei si ale altor puteri occidentale, aliate ale Romaniei. O situație excelentă pentru a sustrage din Moscova, intrata in haos, un tezaur. Odată ajuns în liniile albgardiste, la aliatii englezi, aurul românesc ar fi fost uimitor de ușor de dus oriunde în lume (inclusiv in Romania). Pe de alta parte poziția Fortului Kremlin era de așa natură că se putea scoate din el relativ ușor tezaurul. Pe sub zidurile Kremlinului curgeau apele râului Moscova, râu pe care navigau șlepuri și vapoare. Nu putea fi nimic mai simplu decat trecerea aurului peste zidul cetății și încercarea lui pe un slep. Iată ca avem de-a face deci nu numai cu primii hoți care încearca sa fure tezaurul românesc de la Moscova (si care nu sunt rusi ci romani) ci și cu un plan precis de acțiune al acestora.
Intrebarea este : au reusit romanii sa fure de la rușii tezaurul pe care l-au dus la Kremlin in 1916 si in 1917?
Și când au făcut acest lucru?
Informațiile care vin în continuare de la Moscova cu privire la activitatea de după 1917 a românilor care pazeau tezaurul sunt extrem de bine cenzurate, au caracter secret și sunt ascunse opiniei publice din România. „Comisarii poporului român” numiți de Henegariu cer a doua zi, conform hotararilor din ședința zilei precedente, cheile de la sala tezaurului și de la Sudnaia Krasna, dar nu au putut intra în posesia acestora fiindca …ele fusesera predate consulului roman de la Moscova, francezul Pierre Guerin, un personaj absolut enigmatic (informațiile despre el sunt blocate) și care îndeplinea onorific aceasta functie. Deci paznicii romani ai „comorii” se dusesera la Guerin si-i aruncasera pur și simplu cheile pe masa după care plecasera. Și Guerin luase pur și simplu cheile si le băgase în buzunar fără sa zică nimic. Informatia este, indiscutabil, o minciuna. Nu poate fi adevărate.
Tezaurul era obiectiv militar. Cei care aveau cheile erau legați prin juramant militar să apere cu prețul vieții obiectivul (adica tezaurul). Abandonarea cheilor tezaurului în mâinile unui cetățean străin, fie el și consul onorific al României, însemna trădare de țară și dezertare de la datorie. Așa ceva se pedepsea pe atunci cu moartea. Predarea cheilor către Pierre Guerin nu se confirma, iar dacă ea s-ar confirma vreodată înseamnă ca șederea în continuare a românilor trimiși de București la Kremlin nu mai avea nici un sens.
Va urma
Urmărește-ne pe 
