Conform protocolului încheiat între Victor Antonescu, reprezentantul BNR (Banca Națională Română) pe de-o parte și generalul rus Miloradovici, comandantul Frontului de Sud-Vest și al Fortăreței Kremlin în decembrie 1916, tezaurul românesc depus spre păstrare la Moscova in decembrie 1916 și în august 1917 urma sa fie păzit și supravegheat permanent (și chiar a fost păzit) de către reprezentanții autorităților române precum și de o gardă militară românească.
Militarii ruși doar au sprijinit și ajutat garda militară românească de la tezaur. Protocolul nu a fost iscalit la nivel de guvern nici de Rusia, nici de România, iar Victor Antonescu l-a iscalit el cu de la sine putere în numele regelui României. Conform documentelor, tezaurul romanesc dus la Moscova în 1916 și în 1917 nu aparține poporului român ci este proprietate privată a Familiei Regale din România acelei vremi și a oligarhiei românești. O parte a acestuia este proprietate a Comunității Evreiești, BNR luand și ducand în Rusia și tezaurul Comunității Evreiești depus la Marmorosch Bank, cea mai puternica banca din România anilor 1916. În caz ca Rusia returneaza tezaurul, aurul intra automat în proprietatea Familiei Hohenzollern și a altor oligarhi romani, iar o parte a acestuia se întoarce la Comunitatea Evreiască din România. Ca atare, dacă tezaurul va veni în țara, niciun român nu va vedea nici măcar un atom de aur în buzunarul său.
Rușii nu au controlat pana-n 1960 lăzile cu aur depuse la Kremlin de către români pentru ca nu au avut timp de așa ceva: războaiele în Rusia s-au ținut lanț și refacerea țării în urma acestor războaie a constituit preocuparea de bază pentru Moscova. Pe ruși nu i-a interesat nici măcar recuperarea tezaurului pe care ei l-au dus la japonezi (600 de tone de aur) și pe care nu l-au mai văzut niciodată. Cu atat mai puțin i-a interesat soarta tezaurului românesc. Lenin vorbind despre tezaurul românesc a vorbit în necunostinta de cauza, citind după listele de inventar.
În 1917 și 1918 partea estică a Rusiei a fost controlată de trupele Albilor și de armatele occidentale ostile lui Lenin care ajunsesera in fata Moscovei. În ianuarie 1918 Kremlinul era ocupat pur și simplu de garnizoana românească, în subsolurile lui mișunau peste o sută de agenți ai serviciilor secrete românești și în jurul Moscovei se găseau cateva mii de militari români. Funcționarii BNR și garda militară românească de la Kremlin, precum și agenții secreți ai serviciilor românești de spionaj se prefac a imbratisa ideologia comunista a lui Lenin. Capitanovici și Henegariu, reprezentanți ai BNR și spioni ai regelui Ferdinand al României, declară că ei vor lua aurul si-l vor returna poporului român.
Într-o seara din ianuarie 1918 Henegariu aduna întreaga comunitate românească de la Kremlin, inclusiv pe militarii români care pazeau tezaurul și le spune cu voce tunătoare: „Frati romani! A sosit ceasul cel mare! Cele 400 de milioane în aur pe care noi le păzim la Kremlin, Depozitul casei de Depuneri de la Sudnaia Krasna si Tipografia Bancii Nationale sunt proprietatea poporului român și adevărații proprietari ai acestui aur suntem noi, nu oligarhia din România care a jefuit acești bani de la poporul român. Ca atare, ofițerul Ardeleanu se numește din acest moment comisar al poporului român pentru Banca Națională Română și maine sau poimaine se va prezenta d-lui Capitanovici tezaurul somandu-l să-i da cheile de la tezaur. Domnii ofiteri Pescariu si Guiu reprezinta Armata Romana. În jurul Moscovei sunt cateva mii de militari români cu care am luat legatura și care vor înlocui prin buna intelegere garda rusa care pazeste alaturi de noi tezaurul. Vom încărca maine aurul în vagoane și cu mitralierele pe vagoane ne vom îndrepta spre Samara, iar de acolo vom vedea ce vom mai face”. Acest document este un document original scos din Arhivele rusești și care a apărut parțial și în revista Magazin istoric, numarul din decembrie 2004, provocand o tulburare enorma la Bucuresti.
Ulterior Rusia a interzis accesul la documentele legate de tezaurul românesc aflate în arhivele ei. Motivul este lesne de înțeles. Dacă lucrurile sunt adevărate si agentii romani si functionarii BNR profitand de starea de colaps a Rusiei și de haosul de la Moscova din 1918 si 1919 au furat tezaurul românesc și l-au scos din Rusia ieșind cu el pe la Samara, atunci România s-ar putea trezi implicată în cel mai mare proces de escrocherie, rea-credinta si calomnie din istoria mondială și i s-ar putea cere daune incomensurabile din partea statului rus. „Tezaurul romanesc furat de ruși” și legendara comoara românească ar deveni instaneu „marea escrocherie românească” și poporul roman nu ar mai scăpa de eticheta de hot niciodată. Cum totul se negociaza însă pe aceasta lume, inclusiv onoarea, s-ar putea ca Rusia să accepte jocul și sa se prefaca a recunoaște că trebuie sa returneze tezaurul românesc. Și poate chiar îl va returna Bucurestiului, oferind lingouri rusesti echivalente. Dar cu ce preț pentru Romania va face ea asta?
Poate sta oare în picioare ipoteza că tezaurul a fost furat de la Kremlin de serviciile secrete românești? Pentru a verifica aceasta ipoteza trebuie sa ne întoarcem în timp în anul 1917, luna noiembrie și să intrăm la Kremlin în Sala Armelor, acolo unde era depozitat tezaurul. În octombrie 1917, cand a izbucnit Revoluția Comunista în Rusia, tezaurul românesc de la Kremlin era depozitat in Sala Armelor sub paza militara romaneasca de un an de zile. În acest scop, conform protocolului încheiat între Victor Antonescu, reprezentantul BNR și generalul rus Miloradovici, la Kremlin fusese detasata o unitate administrativa speciala romaneasca, partial militarizata. Aceasta era reprezentată de funcționari ai BNR și ai altor bănci din România, dintre care îl regasim pe Theodor Capitanovici, oficial funcționar al BNR și conducător al comunității române de la Kremlin, dar în realitate ofițer sub acoperire, pe Gheorghe Dobrovici (expert în imprimarea bancnotelor), M. G. Vidrascu, Mihail Cantuniari, T. Ardeleanu etc. Mai erau acolo aproximativ 60 de lucratori romani care desfasurau activitate in tipografia BNR din Kremlin (pe atunci bancnotele românești erau imprimate în Rusia) plus o garda militară care făceau de paza la ușile Sălii Armelor in care era depozitat tezaurul, alcatuita dintr-un efectiv de circa 30 de ofițeri de jandarmerie, precum și la depozitele din Sudnaia Kasna, unde se afla depozitata partea documentara a tezaurului (arhive, harti etc). Toți aceștia erau la randul lor sub supravegherea a cel putin 30 de ofiteri romani ai serviciilor secrete despre care cei în cauză nu știau nimic, dar a căror prezenta la Moscova era cerută de practica de securitate obișnuită în astfel de cazuri. Era vorba totuși de o bogăție imensă, colosală, era vorba de un tezaur! Nici un serviciu secret nu lăsa nesupravegheat așa ceva.
În jurul tezaurului românesc din Kremlin colcaia o adevărată serparie alcatuita din peste o suta de ofiteri si funcționari superiori romani, politiști, capetenii militare, ofiteri jandarmi, ofițeri sub acoperire ai poliției române secrete, funcționarii financiari de stat (despre care vom vedea ca erau si ăștia foști ofițeri de armata) plus un nucleu de agenți deghizati in lucratori tipografi și meseriasi. Unul dintre acești funcționari, D. Draniceanu trimite imediat după Revoluția Bolșevică un memoriu la BNR în care descrie detaliat ce s-a intamplat în acele zile în rândurile comunității românești de la Kremlin. Documentul a constituit mult timp secret de stat în România și chiar și astăzi este foarte puțin cunoscut. În el se spune ca în zilele Revoluției Bolșevice „romanii au stat în beciuri rabdand de foame zile întregi și fiind jefuiti de tot avutul lor”.
Este vorba, desigur, de avutul personal și nu de tezaur. Documentul pomeneste de un oarecare Alexandru Henegariu „ de meserie tipograf, care spune ca a fost pe vremuri tipograf la tipografia Minerva din București și care aici este în grațiile d-lui Capitanovici”. Capitanovici era un fost ofițer al Armatei Române, devenit ulterior înalt funcționar BNR. Îndeplinea funcția de șef al comunității române de la Kremlin (adică unitatea însărcinată cu paza și supravegherea tezaurului). El deținea și cheile de la Sala Armelor, unde era depus tezaurul. De fapt deținea o singura cheie. Sala Armelor avea doua usi, fiecare cu cheia ei. O cheie a luat-o un membru al administratiei ruse, iar cealalta cheie a luat-o Capitanovici. Exista un mecanism care nu permitea sa se intre doar pe o singura usa. Pentru ca sa se patrunda în sală, unde era tezaurul, trebuia sa se deschida amandoua ușile în același timp, deci trebuiau sa fie de fata ambii deținători de chei: Capitanovici și reprezentantul părții ruse. Trebuie reținut ca niciodată cei doi deținători de cheie nu s-au intalnit! Iar acest lucru este foarte important. Și vom vedea mai departe de ce: romanii au avut tot timpul la dispoziție sa studieze mecanismul ușilor și sa patrunda în sală cu ajutorul unor chei false.
Cat despre enigmaticul Henegariu, acesta era un alt ofițer acoperit, probabil ofițer al serviciilor secrete românești, om cu ajutorul căruia BNR cumpărase tipografia pe care o instalase în Moscova și cu care tipărea bancnote românești.
Va urma
Urmărește-ne pe 
