Crescusem în redacția oficiosului comunist gălățean, Viața Nouă. Nași mi-au fost un tip deștept, mai bine nu era, Radu Macovei, ținând cont de comportarea lui față de mine după Revoluție.. A contribuit la afirmarea unui tânăr gazetar o personalitate culturală a târgului, Virgil Nistru Țigănuș. Totul “lustruit” la școala de literatură a profesorului Ștefan Gogoț. Începusem cu știri și articole din sport, dar și culturale.
Înainte să absolv Liceul Vasile Alecsandri, la acel moment numai de băieți, m-au trimis la studiourile Buftea unde am făcut de toate, de la fulminante interviuri cu artiștii momentului, adică Nicolae Gărdescu sau Colea Răutu, la învățarea abc-ului regiei de film sub bagheta lui Dinu Cocea, care, în ciuda vârstei fragede, mă vedea un viitor coleg de breaslă, mai ales că auzise zvonul că voi da curând la IATC. Luasem Medalia de Aur la Festivalul Național I.L.Cargiale cu spectacolul Epoleții invizibili, în regia bunului meu prieten, Lucian Temelia.
Deși elev începusem să joc și-n vreo două spectacole ale Dramaticului gălățeaan, cu sute de reprezentanții. Dar visul nu s-a îndeplinit, lucru de care a auzit și exigentul ziarist Stelian Savin, la vremea aceea boss la Delta Tulcea. Așa, peste noapte, am ajuns cel mai tânăr publicist din presa comunistă română, reporterul – pistol, crescând zilnic alături de un Horațiu Mazilu, Nina Tudosescu (Ivanov), Ulise Vinograschi sau Vasile Metaxa.
Nu le aveam cu partidul-unic și în 1974 m-au coborât la infanterie după Tezele de la Mangalia din 1974. Am făcut apoi de toate (administrator de cinematograf, contabil de CAP la Frecăței, antrenor de fotbal), dar gândul îmi era tot la presă. La îndemnul lui Bebe Răvescu, care mi-a fost ca un farte mai mare, am ajuns corespondent de Constanța la Scânteia Tineretului.
Stăteam la hotelul de lângă Liceul Mircea cel Bătrân, în apropiere de plaja Modern sau Doi papuci. Așa l-am cunocscut pe Lucian Cristea, pe atunci și el bolnav de presă, ca și mine. Soția mea a fost numită de cei de la UTC administrator la Tabăra Patinoar. Ne-am mutat acolo unde încingeam partide interminente de fotbal mai ales cu elevii unguri, având o satisfacție enormă când îi învingeam.
Peste noapte, din dorința de celebritate, dar mai ales geloși pe faima crescută a Cenaclului Flacăra, am pus bazele și noi, constănțenii, Cenaclului Adolescentin 75. Lucică stătea mai mult în tabără uitând să mai treacă, spre disperarea tatălui, comandantul unei unități de geniu, pe acasă. Mai mult, Lucică povestea despre părintele său c-avea o disciplină atât de riguroasă căci atunci când cineva suna la sonerie, începea să se îmbrace, deși în spatele ușii putea fi un colecționar de sticle goale.
Din neant, așa au apărut, o Gabriela Sauciuc, Marius Țoringhivel, Bogdan Ghiu, Liviu Chesnoiu, Laurențiu Marinescu, alături de veteranii Arthur Porumboiu sau Ovidiu Dunăreanu. Am susținut sute de spectacole în mai toate localitățile din județ. Curând m-au chemat la Radio Vacanța păstorită de Andrei Partoș, urmat de vivacele Lucian Sârbescu.
De atunci datează o veche și durabilă colaborare cu Radio România Actualități și prietenia adevărată cu Ion Ghițulescu. Transmiteau orice de oriunde, dar aveam mai ales intervenții la emisiunea “Fotbal minut cu minut”, regizată de Gheorghe Minoiu. Era un semn de respect mai ales după ce ani buni am fost crainicul stadionului Delta și a Sălii Sportului din Tulcea. Cristian Țopescu vroia să mă aducă într-o super redacție la TVR , dar a îmbulinat-o și el politic.
De la Tulcea am plecat, după o perioadă frumoasă petrecută la ITSAIA sub oblăduirea lui Georgică Munteanu și a lui Constantin Blidăruș, mânat de securitate, mai exact de ofițerii Viorel Știrbu (fost meu vecin din copilărie) și Gheorghe Mauna , în abatajele Văii Jiului ca holongăr, adică să curăț canalele de fecale din galerii. Și acum îmi aduc aminte de masa pe care familia Dumitrescu mi-a oferit-o cu o zi înaintea plecării din Tulcea. Îți mai aduci aminte, Emile? Mă ajutase să fiu izgonit de soție, forțată, se pare, de băieții cu ochi albaștri.
Dar m-am adaptat și condițiilor de acolo și așa, la hărmălaia din 89, ortaciii m-au purtat pe brațe până la fotoliul de primar al Vulcanului. Dintr-o coincidență fericită sau nu, am fost desemnat în trenurile cu care ne duceam spre București pe 29-30 ianuarie în 1990 un fel de lider de mineriadă, termen neinventat la acea vreme. Pe 8 martie unii s-au gândit să încerce o grevă generală în Valea Jiului taman la Vulcan.
Ajutat de un fost nilițian gălățean, Marcel Macarovschi, mai apoi chiar consilier prezidențial, am fost nevoit să plec la Constanța unde mai întâi cu colegul Mircea Tacciu și Ion Popescu am încropit un ziar, cu redacția vecină cu cei de la Telegraf-ul lui Radu Mazăre, apoi m-a promovat regretatul profesor arheolog Aurel Rădulescu la cârma gazetei Prefecturii. Cu Aurel Ciobanu, Lucică Cristea și alții, în pauze poposeam la Terasa Colonadelor la Nicolae Terzi sau la populara Jana în drum spre Piața Ovidiu unde nergeam să mâncăm covrigi calzi și iaurt de oaie. După o idee nebună, am scos într-o noapte, ajutat de Cătălin Lăzăroiu, o gazetuță, “Vornici la nunta lui Hagi” care ne-a adus un frumos profit. Nu mai conta nici Rolls Royce-ul lui Nicu Terzi.
Aceasta este pe scurt, opera unei vieți. Cu bune și rele. Sigur, personal n-aș avea dreptul să pun acest titlu amintirilor mele, dar ca de obicei, risc. Riscul e meseria mea. Dar asta e o poveste pe care o voi duce până la capăt. Acum puteți să mă înjurați cât vreți.
Pompiliu Comșa
Urmărește-ne pe 
