Horia Maicu, arhitectul constănţean lăsat uitării

79

La începutul celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea, Constanța se afla încă la marginea Imperiului Otoman. Orașul din epocă era un port mic, vechi și cosmopolit, cu arhitectură preponderent rurală. Într-un fel, orice oraș-port este definit de mare: el nu funcționează la fel în toate direcțiile, ca un oraș de șes, ci se orientează cu totul către mare, ca un amfiteatru. Este, prin definiție, un oraș deschis, care intră în contact cu diferite culturi și influențe, prin traficul maritim.

Neschimbată de veacuri, relativ liniștită, zona trece la sfârșitul secolului al XIX-lea printr-un un război cumplit, în care câștigă teritorii și se afirmă cu un rol nou, intrând într-o perioadă cu adevărat specială.

Constanţa se modernizează

Pentru orice modernist, orașul Constanța datorează enorm Regelui Carol I. După Războiul de Independență și Pacea de la Berlin, din 1880, România dobândește, în urma unui schimb de teritorii, Dobrogea, un teritoriu eterogen din punct de vedere al populației și religiilor. Un ordin al primăriei referitor la aplicarea legii stării civile, din 28 decembrie 1878, menționează bisericile greacă, bulgară, catolică și templul așkenazilor. De asemenea, recensământul din 1880 arată că orașul Constanța avea doar 5.204 locuitori, paisprezece ani mai târziu, numărul se dublase, iar în 1904 ajunsese deja la 13.385 de locuitori, pentru ca, după Primul Război Mondial, în 1928, să numere 40.933 de locuitori.

Totuși, pentru proaspătul rege, Dobrogea reprezenta acel teritoriu de care avea mare nevoie în dorința sa de a dezvolta și a moderniza tânărul stat român. Cele trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail și Bolgrad) reprezentau o ieșire la Marea Neagră, dar una dificil de administrat. Crearea unui port de anvergura Hamburgului, din Germania natală, așa cum își dorea Carol I, era imposibilă în acest spațiu, însă Constanța îndeplinea toate criteriile. Singurul mare obstacol era traversarea Dunării.

Construirea podului de la Cernavodă de către inginerul Angel Saligny, între 1890 și 1895, a adus un și mai mare avânt în dezvoltarea celui mai mare oraș-port al țării. De altfel, la data de 16 octombrie 1896, Regele Carol I, într-o ceremonie fastuoasă, punea piatra de temelie a construirii Portului Constanța.

Deși orașul reprezenta un punct comercial și turistic, pe linia vestitului tren Orient Express, administrația regală românească a oferit Constanţei, la finele secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, un impuls extraordinar în dezvoltarea sa. Înființarea Serviciului Maritim Român (1887), dar și dezvoltarea unor clădiri publice-simbol ‒ palatul comunal (care a avut chiar două sedii: prima clădire, inaugurată în 1896, este azi Muzeul de Artă Populară, cea de-a doua clădire, din Piața Ovidiu, a fost inaugurată în 1921), palatul administrativ, palatul de justiție, palatul episcopal, teatrul, muzeul, biblioteca, spitalul și, bineînțeles, Cazinoul (1905-1910) ‒ au schimbat fundamental fața orașului.

Construcțiile administrative au fost secondate de investiții private. Astfel, remarcăm apariția unor locuințe private luxoase și impunătoare precum: palatul Sturdza, locuințele lui Amédée Alléon, Vila Sutzu, Casa Hrisicos, Casa Pariano, Casa Petre Grigorescu, Casa cu lei, Casa Manissalian etc. Citind mărturiile de epocă și corelându-le cu informațiile statistice, observăm o întreagă elită care se formează din oameni pregătiți, de care noul oraș are mare nevoie.

De asemenea, de la cele câteva cârciumi și hanuri, după 1880, apar numeroase hoteluri: Hotel d’Angleterre, Hotel Gabetta, Hotel Ovidiu, Hotel de France, Hotel Metropol, Hotel Carol I, Hotel Palace, Hotel Europe Elite, Hotel Mercur, gata să asigure servicii de la cele mai simple la cele mai rafinate gusturi.

Se schimbă şi modul de a călători

Constanța interbelică continuă să fie un punct de atracție pentru călători și un nod comercial deosebit, însă apar tot felul de elemente de modernitate. Încet-încet, cu noi influențe și idei îndrăznețe, încet-încet, orașul se schimbă și se îndepărtează de imaginea sa de la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Noii întreprinzători vor aduce tehnologii noi. Gheața va fi adusă din Antarctica, apă minerală din Germania, brânză și lactate din Bulgaria, iar o parte din Constanța va deveni locul vilelor de vacanță. Mica industrie a serviciilor de cazare este continuată, însă acum se ridică vilele pentru turiști, care deservesc multiplele nevoi: vile pentru cazare, vile restaurante, vile de petrecut timpul liber.

Orașul Constanța crește organic și se îmbunătățește calitativ. Modernizarea continuă a infrastructurii, consolidarea unei baze industriale, construirea de noi facilități și edificii, toate acestea contribuie la transformarea Constanței într-un oraș modern, în pas cu dezvoltarea europeană.

Horia Maicu, cunoscut sub numele de Haim Goldstein

Harry Goldstein sau Horia Maicu, un arhitect român de renume. A fost unul din cei mai prolific arhitect al orașului Constanța, până la instaurarea comunismului, activând aici între 1931 și 1940. A fost autorul a numeroase stiluri art deco precum Hotel Carlton (rebotezat Hotel Continental) și Marea Mediterană, Vila Leon. Există puține date despre opera lui Harry Goldstein la începutul anilor 1940.

În Constanța interbelică, pe lângă marile investiții în infrastructură și edificii publice, apar și numeroase proiecte rezidențiale care schimbă aspectul urban al orașului. Unul dintre arhitecții importanți care contribuie la această transformare este Horia Maicu, cunoscut sub numele de Haim Goldstein în acea perioadă.

Horia Maicu devine un nume de referință în arhitectura constănțeană, fiind responsabil de proiectarea și realizarea a numeroase clădiri rezidențiale care îmbină eleganța stilului modernist cu funcționalitatea necesară noilor vremuri. Multe dintre aceste clădiri sunt astăzi recunoscute ca fiind reprezentative pentru perioada interbelică și contribuie la patrimoniul arhitectural al Constanței.

Printre cele mai remarcabile realizări ale sale se numără blocurile de apartamente și vilele moderne, care se disting printr-o atenție deosebită acordată detaliilor și materialelor de construcție. Maicu a fost un adept al stilului modernist, influențat de curentele arhitecturale europene ale vremii, ceea ce a adus un aer proaspăt și inovator în peisajul urban constănțean.

A părăsit Constanța la București în 1940. Perioada de război a fost, fără îndoială, una grea. Este autorul (împreună cu Nicolae Cucu) al Monumentului lui. Eroii Luptei pentru Libertatea Poporului și Patriei, pentru Socialism la București. A fost și unul dintre autorii Casei Scania (azi Casa Presei Libere), Sălii Palatului, Teatrului Național.

Arhiva recuperată din… supriza: tomberon

Arhitectul Horia Maicu, născut Haim (Harry) Goldstein, a reintrat în actualitate după salvarea spectaculoasă a arhivei sale dintr-un tomberon de pe strada Batiștei de către pictorul Daniel Balint, care trecea pe acolo întâmplător în ianuarie 2012. Mulţi au luat atunci pentru prima dată contact cu cel care a fost arhitectul-șef al Capitalei între 1958 și 1968 și care și-a pus semnătura pe o serie de clădiri-simbol ale Bucureștiului – Combinatul Poligrafic „Casa Scânteii” (astăzi Casa Presei Libere), Teatrul Naţional, Sala Palatului, mausoleul din Parcul Carol etc.

În bena de gunoi de pe strada Batiștei, de lângă faimosul „bloc roșu”, proiectat chiar de Horia Maicu și unde arhitectul avea un apartament, s-a găsit arhiva personală a acestuia ‒ arhivă care aduna atât faimoasele sale edificii bucureștene, cât și o altă lume, cea a debutului său în arhitectură, în orașul său natal, Constanța.

A fost profesor și arhitect al Capitalei, apoi arhitect-șef al orașului, împreună cu prof. arh. Romeo Belea (Șef Proiect Complex) și prof. Nicolae Cucu, au proiectat și construit între 1963 și 1977 Teatrul Național din București.

În memoriile sale, „Arhitect în comunism”, Ion Mircea Enescu afirmă că la Teatrul Național, Horia Maicu a fost nominalizat ca arhitect-șef al orașului, deși toată lumea știa că autorii sunt cei ai grupului lui Romeo Belea.

Horia Maicu a locuit în „blocul roșu” pe strada Batiştei, în Bucureşti, până la moartea sa, în 1975, iar în 2012, noii proprietari nu au înțeles valoarea arhivei aceluia care fusese arhitectul-şef al Capitalei în perioada lui Gheorghiu-Dej și au aruncat-o alături de moloz, haine şi bucăţi de mobilă, potrivit Historia.ro. Vreme de câţiva ani, recuperarea de la gunoi a arhivei lui Horia Maicu nu a prezentat mare interes. Abia în 2015 a fost organizată o expoziție în foaierul Teatrului Național din București și, în acest moment, publicul larg l-a descoperit/redescoperit pe Horia Maicu și a aflat istoria arhivei sale. A curs ceva cerneală în perioadă, apoi s-a așternut din nou liniştea.

În 2022, un grup de specialiști sub coordonarea arh. Dorothee Hasnaș a reluat cercetarea cu privire la fostul arhitect-șef al Capitalei. Perioada abordată în cercetare, finalizată cu lucrarea Goldstein Maicu. Vilele moderne. Constanța. 1931-1940, este cea a debutului lui Horia Maicu, pe atunci Haim Goldstein, în lumea arhitecturii. Descoperirile sunt fabuloase: peste 100 de imobile ridicate în 10 ani, o amprentă unică păstrată în feronerie și detaliile imobilelor și niciun strop de realism-socialist în lucrările sale. De asemenea, cercetătorii au descoperit că arhiva salvată în 2012 era volantă și au făcut toate demersurile ca aceasta să ajungă în administrarea unei instituții care să fie capabilă să o ofere publicului pentru consultare.

Astăzi, arhiva Goldstein-Maicu este în administrarea Ordinului Arhitecţilor din România, iar numele salvatorului, pictorul Daniel Balint, se află la loc de cinste.

În concluzie, perioada interbelică a reprezentat o etapă de dezvoltare intensă pentru Constanța, iar Horia Maicu a avut un rol semnificativ în conturarea noii imagini a orașului. Cu toate că numele său a fost, în mare parte, uitat, recuperarea arhivei sale și redescoperirea contribuțiilor sale arhitecturale au readus în prim-plan un capitol important din istoria urbanistică a Constanței și a României.