Modul în care ne definim identitatea joacă un rol crucial în determinarea stării noastre de bine. Această auto-definire, uneori subconștientă, poate fi motorul dezvoltării personale, dar uneori poate avea și efecte limitative neintenționate.
Pe măsură ce societatea devine tot mai conștientă de impactul traumatizant al unor probleme precum violența domestică, prejudecățile, discriminarea și sărăcia, s-a accentuat și terapia informată pe traumă. Această abordare recunoaște influența traumei asupra bunăstării și încearcă să scape de tendința de a blama victimele pentru circumstanțele lor.
Deși intervenția socială și terapia sunt uneori necesare pentru a trata multiplele straturi ale victimizării, există riscul ca persoanele afectate de traume să adopte neintenționat o „identitate traumatică” generală. Această identificare exclusivă ca victimă poate umbri mai multe aspecte pozitive ale identității cuiva, limitându-i autonomia, plăcerea și creativitatea.
Pentru a ilustra acest punct, să luăm exemplul lui Alex, un bărbat de 28 de ani, care, fără să-și dea seama, se învârte în victimizarea sa. După ce a suferit traume semnificative în trecut, Alex a dezvoltat un obicei subtil, dar puternic, de a-și proiecta aceste traume în interacțiunile sale zilnice, dorind simpatie și sprijin din partea celorlalți. Fără să își dea seama de acest tipar, el a ajuns să se perceapă și să se prezinte ca o victimă permanentă, chiar și atunci cand în circumstanțele actuale au devenit destul de favorabile.
Partenera lui Alex, Alina, inițial flatată că Alex își încredințează trecutul, a început să se simtă tot mai epuizată de concentrarea lui exclusivă asupra trecutului și de dificultatea lui în a se angaja în alte aspecte ale vieții lor. Ea a observat că, în ciuda nevoilor și sentimentelor ei proprii, Alex părea să nu acorde atenție și să respingă preocupările ei ca fiind relativ nesemnificative. În fața acestei neglijări, Alina a început să-și retragă sprijinul și validarea, iar relația lor a început să se deterioreze.
Astfel, a început un tipar familiar de interacțiune, cunoscut sub numele de triunghiul dramatic al victimei/ persecutorului/ salvatorului. În acest triunghi, participanții își schimbă constant rolurile. Alex, perceput ca victimă, căuta adesea salvare, dar în același timp, inconștient, putea căuta și persecutori care să-și confirme statutul de victimă.
Încurajat, Alex a început să examineze mai atent modul în care trauma sa trecută îi influențează relația prezentă și identitatea. A învățat să recunoască că, deși trauma sa este reală, concentrarea excesivă asupra ei îl împiedica să se bucure de relația lui cu Alina și de viața în general. Astfel, a început să se desprindă de identitatea sa de victimă și să-și recunoască resursele interne și posibilitățile de a se adapta și de a se bucura de viață.
Prin recunoașterea acestor modele de comportament și a impactului lor asupra relației sale cu Alina, Alex a început să-și îmbunătățească comunicarea și să-și asume mai multă responsabilitate pentru propriile sale acțiuni. În cele din urmă, acest lucru a dus la o relație mai sănătoasă și mai fericită între cei doi.
Identificarea exclusivă ca victimă poate umbri mai multe aspecte pozitive ale identității cuiva, limitându-i autonomia, plăcerea și creativitatea.
Așadar, în timp ce recunoașterea traumei este esențială pentru vindecare, nu ar trebui să ne definim întreaga identitate în jurul ei. Este important să ne recunoaștem puterea interioară și resursele noastre personale pentru a ne modela propria viață și identitate într-un mod pozitiv și plin de speranță.