TEZAURUL ROMÂNESCDE LA KREMLIN (VI)

Protocolul s-a încheiat în decembrie 1916 și au existat două transporturi de bunuri de la București către Moscova: unul în decembrie 1916 și altul în august 1917. După aproximativ patru luni de la efectuarea ultimului transport regimul țarist a fost răsturnat. Din acel moment în Rusia vin vremuri extrem de tulburi, dar (atenție!) nu Lenin și Partidul Bolșevic iau puterea efectiv ci guvernul provizoriu al lui Kerenski. Începe Războiul Civil Ruscare tine aproximativ trei ani, din 1917 până în 1921. Bolșevicii și socialiștii sunt vânați de noile autorități. Lenin este hăituit și de abia scapă, în câteva rânduri fiind pe punctul de a fi arestat. Războiul Civil Rus (unul dintre cele mai sângeroase din istorie) a fost dus între forțele neoliberale ruse sau Roșii (comuniști, aliați cu mica burghezie și muncitorimea socialistă) pe de o parte și forțele monarhiste ruse, adică Albii (Armata Sfânta, sau a Voluntarilor, Legiunea Cehă) aliați cu forțele occidentale și americane pe de altă parte (Anglia, Franța, Canada și SUA, plus armatele altor 17 puteri occidentale). În noiembrie 1918 armatele generalilor monarhiști Denikin și Kolceak respinseseră Armata Roșie și ajunseseră la porțile Moscovei. Moscova era în haos. Partea europeană a Rusiei se afla practic sub controlul Albilor pe care Trotki a reușit să-i înfrângă abia în 1920. Asta s-a întâmplat pe plan militar. Pe plan politic, imediat după răsturnarea regimului țarist, Kerenski și marea nobilime rusă au reușit să smulgă puterea din mâinile comuniștilor și ale lui Lenin și au dezlănțuit prigoana împotrivă acestora sprijiniți de Rebeliunea Iuncherilor din Petrograd. În Rusia s-a instalat Guvernul Provizoriu care era în fond promonarhist. Menșevicii și socialist-revoluționarii au trecut de partea Guvernului Provizoriu. Pentru un scurt timp, în urma victoriilor armatelor Albilor, amiralul Kolceak s-a intitulat conducător suprem și regent al Rusiei. Situația comuniștilor a fost extrem de dificilă, iar instabilitatea politică a continuat în Rusia până către 1921. De abia în 1922, la cinci ani după Revoluție, Lenin proclama Uniunea Sovietică. Deși în 1918 România devenise o putere europeană medie și deși armatele națiunilor alături de care ea luptase în primul război mondial (Franța, Anglia, SUA etc) controlau partea europeană a Rusiei până la Moscova, statul român nu a făcut absolut nimic pentru a aduce în țara tezaurul, fie și parțial! O astfel de atitudine dă din start de bănuit. Deși conform protocolului, la Kremlin, unde se păstra aurul românesc, exista o unitate militară românească și funcționari români care păzeau tezaurul, nici BNR, nici Guvernul României, nici Serviciile Secrete și nici chiar Casa Regală a României nu au mișcat un deget pentru a aduce înapoi la București tezaurul. Nu au făcut absolut nici un demers! Observând acest comportament bizar, prima bănuială ar fi aceea că Regele și proprietarii de drept ai Tezaurului așteptau un moment prielnic pentru că să fure cu adevărat întregul tezaur și să-l duca în străinătate, lucru care era mai ușor de făcut de la Moscova decât de la București. În acest fel urma tezaurului se putea pierde mult mai ușor. Se pare că Lenin a avut informații în acest sens, pentru că el dă în acel timp indicații precise privitoare la tezaurul românesc, iar pe baza recomandărilor lui Sovietul Comisarilor Poporului ia următoarea hotărâre la 13 ianuarie 1918 : „Tezaurul din România, aflat în păstrare la Moscova, se declară intangibil pentru oligarhia română care l-a jefuit de la poporul român. Puterea sovietică își asuma răspunderea de a păstra acest tezaur pe care îl vă preda în mâinile poporului român”. Deși era foarte ușor pentru Lenin și Armata Roșie să ordone confiscarea tezaurului, ei nu au făcut asta ci l-au declarat „intangibil”. Lenin era într-adevăr un individ genial, cu o forță de muncă uluitoare și proteică și care aborda în aceeași zi mii de probleme fără nici o legătură una cu alta și da mii de instrucțiuni. Totuși, dacă Lenin a abordat problema tezurului romanesc, asta nu înseamnă nicidecum că el coborâse în pivnițele Kremlinului și cotrobăise prin lăzile BNR-ului, că să numere monezile și lingourile de aur ale românilor. Nu! Problema îi fusese probabil raportată prin intermediul serviciilor secrete și el doar pusese o rezoluție pe un raport. Nici Stalin, mai târziu, nu verificase cât aur romanesc se afla prin lăzile de la Kremlin. Primul care verificase cu atenție lăzile (evident, prin oamenii KGB-ului) fusese Brejnev, care își dăduse seama că, în ceea ce privea aurul românesc, Rusia se afla probabil în fata celei mai mari escrocherii din istoria lumii: în lăzile BNR-ului oamenii KGB-ului nu găsiseră decât pantofi și rochii ale reginei Măria precum și alte fleacuri și prea puțin aur. Descoperirea fusese atât de uluitoare încât șocase până chiar și KGB-ul. Tezaurul românesc fusese furat, în condițiile în care paznicii acestuia nu fuseseră decât românii! Nimănui nu i-ar fi trecut prin cap că românii puteau să-și fure singuri tezaurul și apoi să reclame cu tărie să fie despăgubiți. Așa ceva întrecea imaginația oricui! Interesant era faptul că Rusia nu putea nici să spună că nu găsise aurul, fiindcă s-ar fi compromis că putere garantă. Acesta este motivul pentru care Rusia nu a spus niciodată că aurul românesc nu ar exista. Adevărul era însă altul și o parte a acestui adevăr a răbufnit ulterior la întâlnirea cu Ceaușescu din 1965, când Brejnev i-a strigat : „Aceste casete ale voastre n-au fost controlate niciodată, pentru că aceasta se întâmplă în timpul războiului, ele au fost transmise pe încredere… Însă, când mai tărziu o parte din casete au fost deschise de către guvernul nostru, s-a găsit în ele încălțăminte a familiei regale.” Brejnev atinsese cu această ocazie un punct extrem de sensibil fără să nege însă că aurul era tot acolo. În realitate, aurul nu mai era acolo, iar Brejnev studia cu atenție reacțiile delegației române și ale lui Ceaușescu pentru că voia să știe daca „frații români” comuniști, știau că aurul nu mai era la Moscova sau nu. Probabil că nu a putut să tragă o concluzie clară în acest sens. Un lucru era sigur însă: aurul românesc nu mai era la Kremlin și nici în Rusia. Conducătorii poporului român din epoca modernă, „specialiști” în furturi de aur din tezaurul țării. Clasa politică din Romania a furat în secolul al XX-lea 200 de tone de aur din tezaurul României. Indiferent ce s-ar spune, Lenin avea dreptate. Faptul că oligarhia din România în frunte cu regele își făurea averi prin furt de la oamenii simpli în spinarea cărora punea taxe și impozite năucitoare (la fel că și astăzi) nu era o noutate, așa cum nu este nici astăzi. Noutate (dar pentru necunoscători) este faptul că aceeași oligarhie a furat în perioadele politice tulburi tone de lingouri din aurul țării și l-a dus în străinătate. România dispunea în iulie 1944 de un tezaur de peste 245 tone de aur. Ion Antonescu a dat ordin că acest aur să fie ascuns pentru a nu cade în mâinile Armatei Ruse care se apropia vertiginos de granițele României. Pe tot parcursul lunilor iulie și august 1944 (chiar după căderea și arestarea lui Antonescu), sub pază militară draconică, au fost transportate de la București în grotele de lângă mănăstirea Tismana din județul Gorj 245 de tone de aur. Cu ocazia acestui transport au dispărut peste 32 de tone de aur fară că nimeni să știe ce s-a întâmplat cu el. Prof. dr. Ioan Scurtu și prof Gheorghe Buzatu, în studiul lor Istoria românilor în secolul al XX-lea publicat la Editura Paidea în 1999 arată că 245 de tone de aur au plecat în mai multe convoaie din București către Tismana sub pază militară specială în iulie și august 1944, „pentru a fi pus la adăpost de ruși”, dar în grotele de la Tismana nu au ajuns decât 212 tone. Pe drum au dispărut aproximativ 33 de tone, plus alte valori. Explicația care s-a dat (abia prin anii 1980) a fost aceea (ați ghicit deja!) că „ticăloșii de sovietici” interceptaseră transportul de aur și „ne jecmăniseră”, furând din convoi 33 de tone de aur. În emisiunea Pro Patria din 14 dec. 1992, doi foști salariați al BNR pescuiți de militarii televizionisti ai MApN-ului prin apele tulburi ale Bucurestiului „postrevoluționar” declarau spre satisfacția românilor de meserie privitori la televizor că rușii interceptaseră transportul și luaseră din aurul țării 40 de tone. Încă o dovadă, deci, a „nemerniciei rusești”. Nici realizatorii emisiunii militare Pro Patria, nici foștii salariați ai BNR și nici cetățenii romani nu s-au întrebat cum de fusese posibil să se mulțumească „rușii cei lacomi” doar cu o parte din aurul interceptat și de ce nu luaseră tot aurul! Pentru că ar fi fost în drept s-o facă, erau doar într-o țară inamică, ocupată, ce doar de câteva zile trecuse de partea Aliaților. Legile războiului le permiteau să facă asta. Este evident că toate aceste minciuni privind furtul aurului de la Tismana de către ruși nu corespund realității și că adevărații hoți ai celor 33 de tone de aur furat de la Tismana trebuie căutați în rândurile fostei Case Regale a României și ale fostei oligarhii românești, dacă nu cumva chiar printre foștii generali și colonei ai Armatei, însărcinați cu transportul aurului. Dacă rușii ar fi interceptat tezaurul de la Tismana, ori îl luau pe tot, ori nu luau nimic, să fie limpede! Ori ești hoț și bandit, ori nu ești! Nu merge să spui despre cineva „este bandit așa și așa!” ori „a fost un pic talhar”. Dacă interceptau aurul, rușii ori luau cu japca toată cantitatea de 244 de tone că pradă de război, ori nu se atingeau de ea! Nu exista însă nici un document în acest sens, nici o dovadă că rușii s-ar fi întâlnit cu cei care duceau aurul în ascunzătorile de la Tismana, iar declarațiile unor funcționari senilizați, făcute la 60 de ani de la evenimentul în cauză nu au nici o relevanța.