Acest lucru ar avea un impact devastator pentru opinia publică din Romania, intoxicata de 90 de ani cu minciuni sordide privitoare la „Tezaurul care ni l-au furat rușii”. Romanii s-ar trezi în sfârșit la realitate, ar realiza că au fost mereu conduși în toate epocile istorice de niște bandiți și și-ar da atunci seama că desi BIBLIA și ISUS spun că cei blânzi vor stăpâni pământul, deocamdată lumea o stăpânesc cei răi, vicleni și mincinoși. Tezaurul românesc a devenit un instrument de ponegrire a poporului rus. Returnarea tezaurului romanesc prin demersuri oficiale și discuții la nivel de guvern între Rusia și Romania este o imposibilitate „tehnică” din punct de vedere juridic. Romania a recunoscut în trei rânduri că i s-a returnat tezaurul. Și asta în documente oficiale, inclusiv în cele două tratate încheiate de Ceaușescu cu URSS. A redeschide problema aceasta înseamnă a declara nule tratatele interstatale încheiate în trecut intre Romania și Rusia, ori acest lucru ar duce automat la declanșarea stării de război intre cele doua state. Predarea tezaurului s-a făcut de către o persoana particulara (Victor Antonescu) către alta persoana particulară (generalul rus Miloradovici) în numele unui rege (Ferdinand) și cu specificația scrisă că tezaurul reprezenta niște valori private. Este dureros poate ce spun, dar aici este vorba despre o chestiune strict juridică și care implică doar persoane private. A trage la răspundere statul rus într-o astfel de chestiune este o aberație, pentru că Rusia nu are aici nici o răspundere. Pe de altă parte, voi demonstra că, într-adevăr, Curtea Regală avea tot interesul că să depună tezaurul sub formula de „bun privat’ fiindcă intenționă să și-l însușească și să fugă cu el în străinătate. Vremurile erau foarte grele. Armata Romană, prost înarmată și desculță, suferise înfrângeri severe în toamna lui 1916 pe întregul front și statul român era amenințat cu dispariția. Peste 400 000 de militari români erau morți, răniți sau dispăruți. Bulgarii anunțaseră deja că vor alipi la Bulgaria întreagă Dobroge plus partea de sud a Munteniei. Guvernul României, Curtea Regala și Armata Romana se retrăseseră în nordul Moldovei cu tot tezaurul țării. În primele zile ale lunii decembrie Armatele Germană și Bulgară au ocupat Bucurestiul și au instituit pe teritoriul României administrația militară germană. De altfel, prin Pacea de la București (7 mai 1918), Romania era desființată că stat. În aceste condiții era clar pentru Curtea regala și oligarhia romana încă din decembrie 1916 că statul român era în pericol să dispară și că dacă depuneau tezaurul în Rusia sub calitatea de proprietate a statului roman, aveau toate șansele să rămână fară el. Cea mai bună soluție să-l recupereze integral era aceea că tezaurul să fie depus că proprietate privată, ceea ce s-a și făcut. Prin dispariția României că stat, regele ar fi rămas fară tara și fară coroana, dar ar fi rămas cu tezaurul statului. Lucrurile erau extrem de clare. Ideea de a-și însuși integral tezaurul tarii prin furt a încolțit în mintea oligarhiei romane încă dinainte că tezaurul românesc să ajungă la Kremlin. Acesta este însă un alt aspect al problemei. Cert este că Federația Rusa este un stat care a apărut pe scena lumii în 1991 și este cu totul altceva decât fosta Uniune Sovietica. Federația Rusa nu și-a asumat niciodată, în nici o împrejurare, nici un fel de obligație în ceea ce privește actele juridice și obligațiile patrimoniale ale fostului Imperiu țarist care s-a prăbușit în octombrie 1917. Acest lucru permite actualei Federații Ruse să se delimiteze perfect de orice obligație fata de statul roman în ceea ce privește tezaurul pe care fosta Casă regală a României l-a dus la Moscova în timpul primului război mondial. În ciuda acestor aspecte, există semnale că Rusia este hotărâtă să rezolve problema „tezaurului românesc”, pentru că Bucurestiul a transformat problema tezaurului într-un instrument de ponegrire a Rusiei și a poporului rus. Acuză cum că „Rusia a furat tezaurul României” a căpătat nu doar aspecte dramatice la nivel național ci și proprietăți mecanice: se repetă ritmic și strident, la intervale regulate în presă și în mediile politice românești, asemenea țipetelor unei păpuși mecanice care întoarsă cu capul în jos începe să strige „Mama!”. Se pare că Federația Rusa este hotărâtă să ia această jucărie enervantă din mâinile clasei politice și din mâinile jurnaliștilor din României. Sesizând „pericolul”, Bucurestiul a rupt brusc orice legătură cu Kremlinul pe tema returnării tezaurului. Oligarhia romană și Casa regală a României, proprietarii tezaurului românesc. Acordul de la Strasbourg pe care Rusia l-a semnat în 28 februarie 1996 cu Comisia Europeană prevedea că în termen de zece ani Federația Rusă să-și rezolve că stat toate neînțelegerile cu alte state, achitând în totalitate datoriile și obligațiile materiale restante ale fostei URSS și rezolvând eventualele litigii de frontieră ori de altă natură cu alte state. Cerință care a fost îndeplinită de Federația Rusa. Întrucât Uniunea Sovietica nu avea nici un fel de obligații față de fostul Regat al României, Federația Rusă nu are ce tezaur să returneze României. Din punct de vedere emoțional, ceea ce spun eu acum pare scandalos pentru opinia publică din Romania (care chiar în cazul returnării integrale a acestui tezaur în Romania nu vă vedea un bănuț în buzunarele ei!), dar din punct de vedere juridic este perfect valabil, întrucât în protocolul încheiat în 1916 cu Rusia Țaristă este specificat de BNR că așa zisul tezaur românesc (inclusiv cele 90 de tone de aur) are calitate de „proprietate privată” și nu națională. Din punct de vedere juridic nu reiese din documente că el ar aparține poporului român ci unor persoane particulare din România. Și acest lucru este perfect adevărat, mare parte a tezaurului (inclusiv aurul) fiind proprietate privată a Familiei Regale din România și a găștii din jurul acesteia. Că și acum, existau și pe atunci în România destui Videanu, Inimaroiu și Cocoș(i) care jefuiau banul public sub diferite pretexte și-l băgau în propriile lor buzunare. Unul dintre aceste pretexte era, cum este și acum, „dregerea stradelor orășenești și a potecelor tarii”. Alt pretext era înarmarea cu tehnică de luptă a Armatei pentru că să nu cumva să intre rușii în țară și „să-l ducă la colhoz într-o viață de mizerie” pe țăranul român care mânca mămăligă de mălai stricat, avea botniță la gura când culegea strugurii de pe moșia stăpânului și era bătut cu biciul de boierul devenit colonel în Armata Română. Sub pretextul înarmării și apărării în fața „pericolului rusesc” s-a furat pe rupte din banii țării de către o bandă de olteni șmecheri în toată perioada de dinaintea primului război mondial, că și după (este celebră de exemplu așa zisa afacere Skoda din 1922). Așa se face că, în ciuda propagandei oficiale, soldatul român a plecat la lupta atât în 1916 cât și în 1941 desculț și fară arme. Deși vremurile au trecut, modalitatea de mulgere a poporului de bani și de jefuire a avutului național de către conducătorii României a rămas aceeași. Daca ne vom uităm cu atenție vom observa că actuala bandă de politiceni care jefuiesc banul public nu s-a ostenit nici măcar să schimbe tehnica jupuirii populației de bani prin impozite și taxe. Pretextele care se servesc românilor pentru justificarea impozitelor înrobitoare care li se pun în cârcă de actuala administrație sunt aceleași că în urmă cu 80 de ani: reparatul străzilor și al drumurilor și „apărarea tarii de pericolul rusesc” cu ajutorul NATO și al UE. Indiscutabil, tezaurul dus în Rusia în 1916 și în 1917 era proprietate privată a regelui României și a clasei conducătoare, adică a oligarhiei românești. În protocolul încheiat între BNR și monarhia rusă se specifică deosebit de clar că tezaurul depus spre păstrare la Kremlin nu putea fi folosit de băncile rusești întrucât el era „proprietate privata”. În sprijinul acestei ipoteze vine faptul că o bună parte a inventarului tezaurului este alcătuită din bijuterii ale membrilor familiei regale, plus cerceii, colierele, brățările, pantofii și rochiile reginei Măria. Că atare, după 2000, Federația Rusă a ales calea cea mai indicată pentru a rezolva problema și a angajat în acest sens o firmă privată care să discute cu Bucurestiul chestiunea tezaurului românesc, întrucât problema ținea de sfera privată. Această firmă a fost, evident, Capital Consulting LTD. În istoria mondială exista mai multe cazuri în care tezaure ale unor state s-au pierdut sau au fost făcute pierdute. Unul dintre cei pățiți este chiar Rusia care în 1919 a transferat în Japonia o cantitate de metal prețios de șase ori mai mare decât tezaurul românesc. Guvernul provizoriu rus din acea vreme a pus la adăpost în băncile japoneze circa 600 de tone de aur, metal care nici până în momentul de față nu a mai revenit în Rusia. Dealtfel, spre deosebire de România, Rusia a considerat acest caz că și închis. 0Razboiul Civil Rus și soarta tezaurului românesc în acest război. Depozitarea aurului românesc la Moscova și păstrarea lui acolo s-au făcut pe baza unui protocol între BNR și comandantul Fortăreței Kremlin. Amănuntul este interesant, iar datele în legătură cu acest act nu s-au dat publicității integral. Se pare că guvernul țarist și tarul Rusiei și-au dat doar acordul verbal în privință acestei chestiuni și nu un acord scris, semnat și parafat. În acest caz Rusia ar fi absolvita total de orice răspundere în această problemă. În înțelegerea încheiată cu Kremlinul se specifică faptul că bunurile tezaurului românesc erau proprietate privată și urmau să fie doar depozitate la Kremlin și nu date spre utilizare temporară băncilor rusești (așa cum ar fi fost normal de fapt).
Va urma
Urmărește-ne pe 
