Bă, băiatule, azi îți spun o poveste tristă. Latru și eu ca un câine de căldură sau să mă bage lumea-n seamă și să mă acuze că-mi dă de mâncare degeaba. Mă comport ca o coardă de bunger jumping, plâng. Pentru doi pe unu. Cine știe, știe. Nu vă las în stand by. Nu fac leorpăieli bucale. Transmiterea de herpes prin sistemul masticator încă funcționează. Mereu au existat tâmpiți. Efectiv se usucă tot ce ating. În armată pentru o vorbă trebuie să ceri permisiunea. Eu n-am fost încorporat. M-au găsit cu platfus pentru că făceam fotbal de performanță. Permisiunea în armată nu întotdeauna și o primești. Acest mod de lucru are un beneficiu: asculți mai mult și vorbești mai puțin, dacă nu ești general. Cam asta a fost de zis. Nu poți înțelege prezentul fără să-l verifici prin trecut.
Suntem la ora schimbării de anotimp. Adio, vară, pleacă-n ascunzișuri. Miroase a pâine caldă. Parcă suntem într-o moară, parcă suntem pe o vatră cu bunica la colaci. Toate parcă scoase dintr-un cufăr al lui Moromete/ Hai să împărțim dragul pe din două. Adică să trăim și să murim împreună. Șansa la aer o avem toți. Țara vrea, în lipsă de dreptate, liniște. La fel de rău încep ș rugăciunile. Într-o țară care pare a nimănui. Cu scame pe mochetă și rugină pe rafturi. Cu cerneală uscată în stilouri. Lucruri simple, fapte mărunte. Într-un prezent tot mai puțin măreț. Și acum vorbesc cu tatăl meu, îi simt privirea blândă și umezeala ochilor la fiecare reîntâlnire.
Ca să înțelegi ceva șoptește lucrurile, îmi zicea, nu trebuie decât să faci liniște. După moartea sa prematură, aud doar o liniște asurzitoare. Ne știu toți copacii de pe strada cu sens unic unde locuiesc. Nu întotdeauna răul este pedepsit și binele învins. Și eu voi pleca.
Mi-aș dori să mă întâlnesc cu nepoții mei când îmi deschid cărțile de până acum și viitoare. Dacă nu vor fi niște zombie triști și fără nume. Spun asta cu gândul să mă liniștesc eu, nu pe ei. O, tempora. Povești cu cântece fredonăm toți. Avem foame de putere. În diagnosticul vieții nu știm care a fost prima calitate. N-a fost o zi în care intriga să nu zădărnicească sfânta pace. Clasicul spirit de turmă ne mână. Pe loc repaus toată lumea. N-ar fi rău să se politizeze toate dacă oamenii ar fi de calitate. Dar… Vorbim despre emoții, regrete și lucruri (im)pardonabile.
Nu degeaba Martha Bibescu spunea că românii nu și-au dus niciodată un mare proiect de la o generație la alta. Cu excepția Unirii. Dar lumea nu începe mereu cu noi, chiar dacă negarea a ceea ce a fost persistă. Mereu trebuie să construiești în gol, să crești în gol. Cine crede că mai poate stopa astăzi traficul de influență este un naiv. Trăim într-un perpetuu război româno-român. Dar pentru mulți tăcerea este o opțiune existențială. Turma e mare, proștii sunt mulți. Ce s-ar fi întâmplat “dacă”? Mereu pare un „dacă”. Eu, cum am fost incomod tot timpul, așa sunt și acum. Adevărul nimănui nu-i este plăcut. La o mistificare de doi lei participă și oamenii cinstiți.
Derbedeii planetei au început să joace țonțoroiul. Gașca e completă. Uită că atunci când se termină meciul, rămân doar arbitrii. Acum m-am liniștit. De ani buni aceiași derbedei pe micile ecrane. Mă rușinez de rușinea care ar trebuie să le fie lor. Avem spioni spionați. Bașca a înviat Leana Ceaușescu.
Sigur, Klaus e președintele țării noastre. Al meu n-a fost niciodată. Am făcut armata la marină. Ca tanchist de frunte. Din nou, pe loc repaus. Pentru ultima oară?
Urmărește-ne pe 
