Suntem o lume de nebuni, toți având mari probleme la mansardă. De aceea m-am gândit azi să vă vorbesc despre ferma animalelor, în versiune modernă, pe care am întâlnit-o întâmplător la Spitalul TBC din Galați.
Am poposit aici cu o mică întârziere întrucât după primul test Covid pozitiv, trecând prin buncărele de la Județean și aflând că am loc de vindecare tocmai la unitatea din Bârlad, m-au apucat pandaliile și am cerut, pe bază de semnătură, să plec acasă.
N-a durat mult, pentru ca o salvare să ridice pachetul uman de pe strada Movilei și să-l îndrepte spre spitalul din spatele străzii Domnească. Imediat am fost cuplat la trei aparate de oxigen și a început măcelărirea organismului meu. Am avut parte de vreo 30 de radiografii, de zeci de probe de sânge luate, de perfuzii peste perfuzii, de un sac de medicamente, care de care mai necunoscute înmânate de circa 40 de femei și bărbați îmbrăcați în combinezoanele de Covid, cărora nu le puteai ghici nici identitatea, nici funcția.
Deci, nu aveai pe cine să înjuri, dacă-ți mai ardea de așa ceva. La wc mă duceam rar, căci am fost dotat cu o ploscă în care urinam. De la început zic c-am avut noroc și-n salonul 11 de la Medicală II am primit patul din spatele toaletei, restul de trei fiind în plin curent, datorită ușilor și geamurilor mai mereu în lături.
Am mâncat pe săturate, personalul bucătăriei gătind excelent, motiv pentru care îndemn pe cei care vor să se căsătorească să ceară mâna fetelor sau mamelor care trebăluiesc aici. V-o spune asta un diabetic, care avea o dietă specială, boală însă care n-o interesa în nici un fel pe doctorița care mă îngrijea, dar nici pe colegele ei, care nu aveau medicamente sau banala insulină. Doar teste prin care-mi luau glicemia la ore nepotrivite. Dar cel mai urât se comportau infirmerele, cele cu mopul și găleata de apă, care te trezeau când abia adormiseși sau te certau pentru orice fleac de sticlă sau prosop care le deranjau.
Am prins și Floriile și Paștele aici, așa că am ajuns depozitarul a mii de bârfe ale “fetelor’’, ocupate mai mult să-și ia ouălele vopsite în bucătăria spitalului decât să încerce să afle tainele nursing-ului. Nu uitau să mă întrebe obsedant dacă am pamperși și asta zi de zi. Uitau cum ne cheamă sau poate nu le interesa.
Un bolnav și-a dat foc mai întâi cu o brichetă și pentru că n-a reușit din prima a cerut de acasă benzină. Ni se luau rufele murdare pentru a fi, chipurile, spălate, dar înapoi nu le-am mai văzut. Pachetele primite de la cei de acasă ne erau aduse după ore bune.
Vecinul meu de pat era un bătrân Pantilie, a plecat primul acasă. Nu vorbea mult, preferând să se uite în ochii mei plânși și să dea din mână. Stă pe culoarul bisericii Buna Vestire. El avea 73 de ani și zilnic era sunat de mama sa, care împlinise 87 de ani.
În colțul de la geam stătea un anume Costea, cu un fizic asemănător cu Dorian Secuianu, care cred că n-a muncit prea mult în viață. Avea două fete, ambele decedate, iar soția era internată tot pentru Covid la Boli Infecțioase. Cât a stat el, săraca s-a prăpădit, fiind nevoit să ceară liber, fie că se vindecase, fie că nu, pentru a merge la Moscu la înmormântare. Nu avea nici bani de tren, dar o asistentă miloasă i-a dat pentru a ajunge acasă. Nu știu dacă s-a întors să-i înapoieze femeii banii, eventual să-i aducă o găină de țară drept mulțumire. După cum l-am întrezărit nu este obișnuit cu asemenea gesturi.
În locul lui a venit unul Crăciun, pe care l-am bănuit aiurea a fi unul dintre liderii pensionarilor ivit după Revoluție. Nu înceta să le pupe-n cur pe asistente cu vorbe mieroase. A plecat înaintea soției, care a fost și ea internată la TBC. În locul lui Pantilie a venit un alt nene, Pagu, iubitor de automobile, care a lucrat o viață în combinat la UCC. M-a uns pe inimă că venind vorba de CSU, și-a adus aminte de ‘’spectacolele’’ de pe Portul Roșu, la care am avut și eu o contribuție Cel mai omenos dintre bolnavi a fost unul căruia îi pot o admirație sinceră. Îl cheamă Valeriu Moise, m-a ajutat fără să-l rog, cu tot ce a putut, în rest ocupându-se să dezlege rebus și sudoku, atât cât îi permitea boala.
În locul lui a venit un dilimăndros, Chipăilă Temistocle. De când a intrat m-a pufnit râsul. Avea o pijama precum clovnii din circul grec. Chiar din prima seară, m-a reclamat la personalul medical că vorbesc când lui îi este rău. Încercam și noi să ne alungăm durerea cum puteam, dar el era mai important ca Papa de la Roma. În timpul nopții, țipa la telefon, chipurile că nu aude, la ai lui de la Vârlezi să-i aducă cardul pe care ar fi avut 32 de milioane și a vorbit cu doctorița ca de aici să-l transfere la azilul din față, din fostul parc Tudor Vladimirescu. Ai lui însă cheltuiseră demult bănuții pentru că le lăsase ca fraierul și PIN-ul. Numai că din două în două ore iar țipa la ai lui să-i aducă cardul. Într-o seară eram pe wc și văd că se deschide brusc ușa cu Temistocle în cadru care-mi face semn să ies că vrea el să-și verse preaplinul. Nu mă laud cu vene largi, așa că de fiecare dată asistentele încercau unele cu profesionalism, altele pe sistem bâtă, să-mi strecoare acul pe unde puteau. Sau unde erau lăsate. În timpul unei asemenea “operații” a trecut Temistocle spre WC și mi-a scuturat puternic patul. Vă dați seama ce i-am transmis. În gând. Nimeni nu ne știa cu adevărat identitatea. Mereu eram încurcați.
Aceasta a fost, pe scurt, mica mea fermă pentru aproape o lună. Mi s-a cerut dacă va ieși testul negativ să achit o sumă uriașă, aproape de o sută de milioane pentru a-mi lua un aparat de oxigen și acela adus cu o zi întârziere de o oarecare firmă.
Mă întreb: oare dacă nu făceam rost de bănuți, ajutat de câțiva prieteni, mai ajungeam acasă sau muream pe patul de spital. Zi de zi străbăteam drumul de la viață spre Styx și înapoi, timp în care mi-am rememorat viața și majoritatea timpului plângeam involuntar. Doar Dumnezeu a vrut să rămân pe malul cu viață.
Medicina e departe de a-l ajuta în pandemie. Ca să vedeți ce vă spun, fără a face procese de conștiință cuiva, numai medicația mea s-a ridicat la 250 milioane lei. Acum, important este că sunt viu, chiar dacă o parte din timp rămân cuplat la un aparat de oxigen și suport o medicamentație pentru care am scos bani frumoși din buzunar, deși pe rețeta mea scrie ‘’bolnav de Covid’’. Voi mai scrie despre ce se petrece în sănătate, relatând de la fața locului. Cum a făcut Geo Bogza de la Leprozeria din Tichilești. Cu plecăciune,