Trăim într-o rușine totală. Ca român conștient, alături de confrații de aceeași teapă, nu-mi fac nici un plan de viitor. Aventurile și drogurile fac deliciul evoluției. Cei care ne guvernează nu știu și nici nu înțeleg bine ce citesc, căci de înțeles sunt ferm convins nici ei nu îmțeleg. Modelul lor, chiar dacă unii sunt doctori, nu ajunge nici la piciorul broaștei celor dinainte care făceau carte, nu se jucau. Ducem o viață de azi pe mâine. Mă îngrozește și contingentul care vrea la ciolan, plin de agramați, debili mintali, mahalagioaice de cartier, băieți de galerie. Știrile sunt pe bani peșin în ziua de astăzi. Nimeni nu mai aprofundează nici un domeniu, luăm totul la suprafață, numai mie să-mi fie bine. Iar ajung la vorba maestrului Adrian Păunescu care întrebat de un novice ce politică este în România, i-a răspuns pe când încă mai era în viață: una singură tinere-ba pe-a mătii. În viață nu e nevoie să dai explicații.
Prietenii n-au nevoie de ele, dușmanii nu le cred, idioții nu le înțeleg. Avem o Șoșoacă care trebuie dezamorsată.,Altfel ne va face inventarul bășinilor și râgâielilor, inclusiv cantitatea de metan din ele. Căci nemernicii cei mari nu vor fi la adăpost, dar se leagănă cu speranțe deșarte. Avem o singură mentalitate: merge și așa. Pulifricii de genul Șoșoacă bântuie țara, dar mai ales transformă Parlamentul într-un circ total, dar nimeni nu intervine, ba chiar transmite pe micul ecran flatulațiile umflatei. Păcatul tăcerii e când trebuie să vorbești. Tanti e un mădular bolnav, pe cinstite. Trăim molierește, nene, cu un președinte abonat la Plimbăria SA. Personal, mă oripilează faptul cum a ajuns Eminescu, românul absolut, obiectul predilect al naționaliștilor de rang grotesc de teapa soției lui Silvestru Șoșoacă. În cazul Eminescu putem vedea toată băltirea morală a celor care cer sanctificarea în numele națiunii, aducând în acest fel deservicii deopotrivă poeziei eminesciene, cât și memoriei sociale, care, odată disfuncțională și compromisă, nu-și mai poate îndeplini rolul de avertizor al răului.
Această eroizare nu începe în anii 1990. Ea a fost pregătită lent, ca toată agitația pe care o vedem în față și care a fost pregătită în perioada comunistă. Național-Comunismul a avut acest segment naționalist foarte puternic. Să nu uităm, în comunism a înflorit protocronismul, o ideologie clară de tip extremist. La Centenarul morții lui Eminescu, în comunism, participă, contrar uzanțelor, Ceaușescu. Ce găsește el, din toată opera minunată a lui Eminescu să recite? Doina. Asta era linia lui Ceaușescu, împotriva străinului.
Această perspectivă sectantă e o pepinieră pentru cultivat polarizări și pentru alimentarea resentimentelor și frustrărilor sociale. Adică o stare de permanentă vulnerabilizare socială, utilă politicienilor FSN imediat după 1990 și până azi. Consecința dramatică maximală e ce am putut vedea la Botoșani, senatoarea Șoșoacă înfruptându-se grotesc din Eminescu, înconjurată de istorici și personaje locale retrograde, dintre care se remarcă istoricul Gică Manole, un adept al conspirațiilor de tipul „ne conduc străinii”. Mistificarea l-ar fi adus, ca pe Eminescu, în brațele lui Șoșoacă. În ziua în care senatoarea Șoșoacă s-a cocoțat pe Mihai Eminescu, cu o sală plină și copii folosiți politic, mulți colegi de breaslă au decis că nu trebuie să relateze evenimentul, tocmai pentru a nu-i da tribună. Este asta perspectiva corectă sau e una care asigură un spațiu media aseptic, dar care tocmai așa lasă ca grotescul să crească și să rămână nedenunțat? E o întrebare le care, poate, tocmai cititorii pot ajuta cu răspunsuri. Întrebare este simplă: crezi în Mihai Eminescu sau te lepezi de el, și-i iei în brațe personaje gen Diana Pișoarcă, cea alungată de șoferi, speranță pentru o Românie normală în care militantismul violent începe să piardă teren. Spera să urce pe valul unui mare protest care va dărâma Guvernul.
A fost primită cu huiduieli, fluierături și întrebări incomode. A plecat cu coada între picioare, plângând cu lacrimi de crocodil, într-un selfie nesfârșit, de mila unor oameni care i-au alungat. Diana are un comportament de parazit politic. Se lipește de orice nemulțumire, încercând s-o amplifice, s-o transforme într-o mare criză, popularitatea ei urmând să urce pe valul furiei publice. O vreme, strategia a mers. Mulți au crezut că strigătul și interminabilele selfie-uri agitate înseamnă participare, susținere și eroism. În timp au realizat că, de fapt, Șoșoacă nu dă doi bani pe problemele oamenilor. Se folosește de ele pentru a-și mări numărul de urmăritori pe rețelele sociale, sperând ca la alegeri, like-urile să se transforme în voturi. Un singur sfat îi dau: Șoșoacă, lasă-ne!