CJ Tulcea, după ce a cheltuit jde milioane de euro pe drumul spre Chilia, drum care e… drumeag, că forestier nu e, au lăsat și Sulina fără fonduri pentru dezvoltare. Sulina putea să fie un pol de atracție turistică. Atracție este, bine că este, dar nu la înălțimea și potențialul real. Gaura neagră a bugetului, (una dintre ele), înseamnă Administrația Zonei Libere Sulina. Ce administrează ei ? Adică 20 de angajați pe sprânceană cu masterchef care ia 21.000 lei salariu lunar să ce? Mușuroi de pesediști. Care încasează 7% din bugetul cheltuit pe te miri ce închirieri de bunuri ale statului? În rest…funcții, mașini, salarii, sedii, bardac. Păi sunt ale lor? Ce e jaful ăsta? Aceste fonduri trebuiau alocate pentru dezvoltarea orașului depopulat la o treime din ce era. Și Cornel Nistorescu a sesizat asta în Cotidianul.
Pe vremuri, sosirea și plecarea vaporului de Tulcea era în fiecare zi principalul eveniment la orașului. Cheiul Sulinei avea misterul, măreția și farmecul lui. Prin fața sa, la cîteva minute, treceau vapoarele sub toate pavilioanele, încărcate cu minereu, cărbune, petrol, mărfuri, iar de partea cealaltă a șenalului navigabil, luminile Șantierului Naval licăreau în apele gălbui ale Dunării. Piloții români scoteau vapoarele de tonaj în larg pînă dincolo de nasul digului, își împătureau steagul, coborau de la comandă și așteptau pe o pilotină pînă apărea un alt vas pe care să-l introducă pînă la Brăila sau Galați. În ciuda pustietății de toamnă a Sulinei, a celor două mașini, una a Poștei și alta pentru pîine, despre care se și zicea că, la un moment dat, s-ar fi tamponat pe una dintre cele șase străzi, orașul avea putere economică, importanță și un soi de fală. Era poarta României dinspre mare și o intrare spre Europa, avea pe cheu, în prima linie, Palatul Comisiei Europene a Dunării, iar undeva, mai în spate, cimitirul cu locurile de veci ale tuturor aventurierilor pămîntului ajunși la Gurile Dunării pentru supraveghere, comerț și Dumnezeu mai știe ce. Era un subiect de roman (Jean Bart, „Europolis„) pe care l-am studiat în facultate.
De reținut un lucru. După 1856, toate marile puteri ale epocii aveau oameni la Sulina, la intrarea și la ieșirea de pe Dunăre. Ca și astăzi. Cine controla Dunărea controla intrarea în Europa dinspre Est. Și asta îi dădea importanță și îi prelungește ecoul pînă în zilele noastre. Ei bine, după o jumătate de secol, am revenit la Sulina.
Cu aceeași curiozitate, cu alți ochi, cu altă lume pe străzi, cu o sumedenie de semne de decădere, cu multe case în derivă, cu clădiri marcate de avertismente „Atenție, pericol de accidentare!”, cu ruine și junghiuri urbanistice, cu cheul încărcat cu șiraguri de bărci noi și vechi, dar mai ales dintre cele cu sute de cai putere, care fac naveta la Tulcea într-o oră și jumătate. Costă 100 de lei la dus, alta la întors, nimeni nu îți dă bilet și nimeni nu bagă în seamă o afacere de proporții care trebuie să aibă la rădăcini politicieni sau foști parlamentari. Oricum, față de 1975, cheul Dunării este murdar, încărcat cu vechituri, de la radiouri și televizoare cu tub catodic pînă la bărci sparte, covoare rupte, peturi, pontoane bălăngănite și ruginite, case dărîmate și restaurante spilcuite, în care lucrează nepalezii cu limbajul lor chițăit și de neînțeles. Pe celălalt mal al Dunării, unde se întindea Șantierul Naval Sulina, se etalează pentru turiști și călători panorama unui dezastru economic. Clădiri fără ferestre, hale abandonate, rezultatul unei dispute de pe urma privatizării șmecherești a economiei.
Sulina o duce mult mai greu decît în comunism și arată mai prost ca atunci. E dominată de un grup de descurcăreți și nu se împacă nici cu democrația, nici cu legea. Și Dunărea se chinuie și o duce prost. Vapoarele trec rar și mai dau cu burta de fund. Se colmatează, iar șmecherii promit că o curăță. Ea devine mai greu navigabilă, iar Delta suferă și ea. O duce din ce în ce mai greu cu democrația și cu clientela ei.