de Mirel Palada
Sînt multe feluri în care se poate premări grandoarea acestui film, Unforgiven (Clint Eastwood, 1992), pe care tocmai l-am revăzut a nu știu cîta oară.
Cele mai multe au fost spuse pînă la nesaț în alte cronici de film deja scrise cu mare pricepere. N-o să repet ce au zis ele deja.
Filmul a primit cele mai elogioase laude. Și din partea criticii de specialitate. Și din partea spectatorilor, fiind foarte vizionat și cît se poate de profitabil la vremea sa. Și din partea premiilor, primind Oscarul și pentru cel mai bun film, și pentru regie, fiind doar al treilea western la vremea respectivă care să fi reușit performanța de a lua Oscarul pentru cel mai bun film în aproape o sută de ani de Hollywood.
Mie ce mi se pare cel mai important din partea acestui film este cu totul altceva, dincolo de cît de bine e făcut.
E vorba de mesajul de speranță. De mîntuire. De izbăvire.
Nu mă înțelegeți greșit. Nu mîntuirea și izbăvirea personajului mă interesează. Ci ceva mult mai abstract și mai important.
Mîntuirea și izbăvirea unui gen cinematografic, westernul, în particular. Dar mai ales speranța și mîntuirea și izbăvirea actului artistico-narativ în general, în aceste vremuri din ce în ce mai cinice, în care cădem cu toții în păcatul deznădejdii. Totul a fost spus. Nu mai e loc pentru nimic nou sub soare. Totul merită criticat, ciopîrțit, dezarticulat, descompus.
Deconstruit.
Ăsta e cuvîntul cheie. Deconstruit. Felul în care, aparent, acest film alunecă pe făgașul facil și atît de des urmat de ceva timp al deconstrucției postmoderniste. În care nimic nu mai e nou sub soare, totul merită făcut de rușine, demitizat. Călcat în picioare cu scîrbă, cu dispreț. Despuierea mitului. Măcelărirea fantasmei. Rușinarea dorinței și instinctului.
Ca, la sfîrșit, în ultimul act al filmului, în ultimele 10 – 15 minute, după un măcel deconstructivist realizat cu cea mai mare pricepere, să răsară în mod neașteptat speranța.
Ce să vezi, iaca pocinog, ne întoarcem la începuturile poveștii. Ale basmului. Ale mitului. Înapoi la Macondo, cînd lucrurile erau atît de noi, încît n-aveau nume și trebuiau să fie arătate cu deștul.
Filmul poate fi din nou film. Povestea din nou poveste. Basmul din nou basm. Tropii tociți și răstociți capătă o strălucire neașteptată. Speranța în povestea simplă, autentică, naivă și entuziastă de dinainte de infernul postmodernismului încă mai există.
Să vă explic.
În teoria cinematografică se vorbește de cele trei părți tipice ale unui act artistic narativ standard: Prezentare, Confruntare, Rezolvare. The Setup, The Confrontation, The Resolution.
Această triadă oglindește cu fidelitate structura tipică și stereotipică pe care o cunoaștem încă din școala generală, pe care am tocit-o cu osîrdie de curat meșteșug de tîmpenie în toate comentariile literare stupide ale tinereții noastre: Expunere, Conflict, Deznodămînt.
Și care triadă structurală, ce să vezi, e veche de cînd lumea și pămîntul în gîndirea analitică a actului artistic, de la Aristotel încoace. Nimic nou sub soare. Toate-s vechi și nouă toate. Început. Mijloc. Sfîrșit.
Dincolo de această structură narativă tipică și ușor de identificat, filmul Unforgiven dovedește și o altă structură tripartită, mult mai fertilă cunoașterii.
O structură tripartită de sens artistic. Ce reușește performanța rară să sară peste infernul dezamăgitor al postmodernismului. Și astfel să mîntuie actul artistic în vremurile recente.
Această structură tripartită este Construcție / Deconstrucție / Reconstrucție.
Inițial, autorii, regizorul Clint Eastwood și scenaristul David Webb Peoples, se înhamă la treaba stahanovistă și metodică și stereotipică de a prezenta povestea. Construcția.
Imediat cum începe filmul, ni se prezintă un conflict inițial. Intriga, cum ar veni. Care generează o necesitate dramatică de acțiune. Eroii intră în acțiune, se pregătesc să rostogolească bolovanul sisific al poveștii. Nu intru în detalii, uitați-vă la film.
Asta e prima parte: construcția. Fix cum se făcea un film în vremurile naive de început, să zicem un western în anii 40 – 50. Să zicem, la întîmplare, Diligența (Stagecoach, John Ford, 1939). Toate lucrurile sînt ceea ce par a fi. Eroul e eroul. Domnița în suferință (damsel in distress) e acolo, suferă și așteaptă să fie salvată de erou. Vai, ce naiv. Vai, ce clasic. Vai, ce plictisitor. Shallow.
Dar stai așa, că nu-i așa. La un moment dat, destul de repede, filmul începe să patineze. Modernitatea timpurie, în care povestea e poveste, începe să fie năpădită de dubii. Apare îndoiala postmodernistă a modernității tîrzii. Adică deconstrucția.
Această dărîmare a mitului este făcută cu mare pricepere de către autori. Stai așa că nu-i așa. Eroii nu prea sînt eroi, de fapt. Poveștile sînt umflate, niște harneli derizorii. The Duke of Death de fapt e un papagal, The Duck of Death. Ducele se transformă în Rățoi. Iar Gene Hackman pleznește de plăcere deconstruind fără milă mitul șchiop al westernului, al poveștii naive.
Sîntem în plină răutate postmodernă. Deconstrucția. Să zicem Little Big Man (Arthur Penn, 1970), o răutate de western revizionist, un deliciu de sfîșiere a vălului iluziei. Westernul e tăvălit în sos propriu. Maya / iluzia e risipită. Mațele basmului sînt întinse peste tot, zeamă urît mirositoare de mit în putrefacție care e strivit de realitate.
Buuun. De regulă cam pe aici se termină povestea în zilele noastre, în ultimii 30 – 40 de ani. Povestea nu mai e poveste. Nimeni nu mai are curajul să mai spună povești “simple”, naive. Ele trebuie să fie îmbîrligate, suprapuse, dezvăluite, ecorșate de prestidigitatorul priceput.
Pulp Fiction (Quentin Tarantino, 1994). The Usual Suspects (Bryan Singer, 1995). Get Shorty (Barry Sonnenfeld, 1995). The Truman Show (Peter Weir, 1998). Cinci exemple admirabile de film postmodern care trebuie musai să fie altceva decît se așteaptă spectatorul.
De poveste care nu mai e poveste, care e tăvălită în sos de suprapăcăleală, de joc de oglinzi în joc de oglinzi. Culmea, toate aceste exemple de filme au apărut în preajma filmului nostru pe care îl analizăm, Unforgiven (1992).
Iată gloria și excepționalitatea acestui film, Unforgiven, care nu se mulțumește cu două straturi: Construcție / Deconstrucție, ci aduce al treilea izbăvitor efort narativ: Reconstrucția.
După ce s-au chinuit un film întreg să-l facă de rușine, The Duck of Death, eroul impotent, fleașcă și muțunache, strivit de mașinăria deconstrucției, ultimul sfert de oră e pur și simplu glorios. Wagnerian în mîntuirea efortului narativ. Povestea e reînviată. Autorii, în marea lor generozitate demiurgică, ne reclădesc din nou speranța în mitul simplu, naiv, de la începuturile vremurilor.
Eroul e din nou erou. Westernul e din nou western. Mitul spart și sfîșiat se recompune precum pasărea Phoenix renăscută din cenușă, precum Pelicanul mistic și esoteric ce-și hrănește puii sfîșiindu-și pieptul.
Și e din nou mit, frică, furie, poftă, dorință, instinct, inconștient în toată splendoarea sa.
Eroul este înfricoșător, cu aspect de semizeu, în plină putere, proiectînd hotărîre și pricepere, înspăimîntîndu-și dușmanii, strivindu-i cu marea sa mînie. Precum Ahile care-și răzbună prietenul mort Patrocle și care îl calcă în picioare pe dușmanul Hector.
Urmărește-ne pe 
