Un spectacol aparte la Constanța

Teatrul de Stat Constanța, are în repertoriuun spectacol inedit, anume 10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul Mamaia de Gabi Sandu (r. Elena Morar și Gabi Sandu). Piesa reunește poveștile a 10+1 performeri ale căror istorii personale se leagă în moduri diverse de Festivalul Național de muzică ușoară de la Mamaia. Fiind generatorul unui fenomen cultural național, festivalul nu doar că a dinamizat orașul Constanța, dar a și reușit să reunească an de an nume importante (sau care, datorită acestuia, au devenit cunoscute) din muzica autohtonă. Titlul spectacolului este dat de numele instalației performative care câștigă concursul de selecție pentru reprezentarea României la Bienala de Artă din Veneția. Aceasta este creată de o curatoare de artă contemporană, la rândul său cântăreață în tinerețe, care îi forțează pe cei 10 performeri să stea închiși timp de șase luni în expoziție, în timp ce retrăiesc amintiri la granița dintre realitate și ficțiune din istoria muzicii românești. Premisele dramaturgice din textul lui Gabriel Sandu sunt, așadar, extrem de incitante și totodată relevante pentru modul în care înțelegem poziția culturii locale în contextul mai larg al culturii europene. Chiar înainte de plecarea spre Bienală, unul dintre personaje se întreabă ce relevanță are Festivalul Mamaia pentru artiștii reuniți la Veneția. Însă, pe măsură ce timpul petrecut în spatele pereților de sticlă trece, înțelegem (și noi și ei) că nu e vorba despre Mamaia sau despre Veneția, ci despre ratarea care ne prinde la fel de nepregătiți și aici și acolo, despre istoria artei care pare să n-aibă loc pentru noi toți și, mai ales, despre pierdere (în toate formele sale).  Și, înainte de toate, cred că trebuie menționată performanța vocală pe care formatul spectacolului o impune, de pregătirea muzicală a trupei ocupându-se Inga Postolache. Ramona Niculae, proaspăt absolventă de UNATC, debutează electrizant în rolul Crinei (tânăra care nu-și dorește ca povestea ei să fie redusă la eticheta de caz social) și poartă pe umeri un amestec de duritate și sensibilitate perfect calibrat actoricește; Ștefan Mihai în rolul lui Cristi Păun (tânărul cu vederea slabă, aflat mereu în umbra interpretului George Nicolescu) are o forță incandescentă și o prezență puternică, vie, dublate de o voce incredibil de sensibilă; Ecaterina Lupu o construiește pe a sa Irina (imitatoarea excelentă a Marinei Voica, cea care nu reușește însă să se desprindă de aura acesteia și să-și găsească propria voce) din tușe atent gândite, care pendulează cu precizie și fără efort între comic și dramatic; personajul lui Theodor Șoptelea, Felix, nu este legat în mod direct de Festivalul Mamaia (însă iubirea aproape bolnăvicioasă și obsesivă pe care i-o poartă Crinei îl aduce împreună cu ea la Constanța), actorul reușind să redea credibil și sincer dilemele adolescentine ale acestuia; din monologul cu inserții metateatrale al pseudo-Andreei Bălan, Cristiana Luca face un moment tonic și surprinzător de profund, ca un rollercoaster de râs, căzut pe gânduri și iar râs, la finalul căruia s-ar putea să o vezi cu alți ochi pe mica sirenă a muzicii românești; Radu, personajul interpretat de Lucian Iftime, vorbește cu umor trist și autoironie despre cum ratarea poate deveni sinonimă cu autodistrugerea, actorul imprimând momentul cu o charismă bine dozată și cu un timbru inconfundabil; un soi de nostalgie amestecată cu reflecții critice despre un trecut nu tocmai perfect se simte în momentul Lilianei Cazan, actrița reușind o performanță vocală notabilă; Luiza Martinescu are parte de un moment similar cu cele de stand-up comedy, în care actrița mizează pe prezența sa magnetică și pe un haz de necaz impregnat (mai puternic decât în cazul celorlalte personaje) cu spiritul caracteristic al orașului Constanța; personajul lui Florin Aioane, Matei (cel care se revoltă împotriva convențiilor pentru că poate doar așa va putea să simtă ceva) încheie colajul de momente din instalație, performanța actorului devenind contrapunctul dramatic și totodată forța care destabilizează echilibrul fragil al tuturor acestor rememorări; iar monologul de final al curatoarei Mireille, un exercițiu de echilibristică între trecut și amprentele lui în prezent, conștientizate și negate totodată, aduce la suprafață adevărata motivație a personajului interpretat de Mirela Pană, la rândul său bântuit de ceea ce a pierdut odată la Festivalul Mamaia.Scenografia semnată de Miruna Croitoru speculează inteligent ideea că istoria noastră se scrie mai degrabă în obiecte și le transformă în depozitarele unor povești cu protagoniști care se pierd în negura vremii. În plus, decorul este gândit astfel încât să permită diferite reconfigurări de-a lungul celor trei ore de spectacol. Video design-ul și luminile (realizate tot de Miruna Croitoru) merg mână în mână cu sound design-ul semnat de Alexandru Neș. Acesta întrepătrunde adaptări muzicale ale unor șlagăre definitorii pentru Festivalul Mamaia cu o muzică ambientală cu accente moderne, perfect reprezentativă pentru mix-ul de trecut și prezent, uneori dureros, alteori nostalgic, din spectacol.  Privind în ansamblu recentele direcții repertoriale ale Teatrului de Stat Constanța nu pot să nu observ, o preocupare profundă și bine ghidată spre universul local al orașului. Culoarea locală dată de atmosfera și oamenii de la malul mării, devine atât în 10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul Mamaia, cât și în Seaside Stories pretext pentru sondarea unor teritorii fluide și încă necartografiate performativ, a căror universalitate devine treptat evidentă pentru public, depășind ca relevanță granițele orașului.