Înainte de 1989, foarte puțini știau de existența localității Periprava și de ceea ce se petrecea acolo. Doar tulcenii își aduceau aminte că undeva, în inima Deltei, se află o mică așezare uitată de lume și de timp.
„Aici au suferit și murit oameni… pentru că au crezut în ceva.” Această propoziție rezumă în câteva cuvinte tragedia celor care au fost închiși în lagărul de muncă de la Periprava, unul dintre cele mai brutale locuri de detenție politică din România comunistă.
Conform mai multor istorici, anul 1957 marchează începutul celei de-a doua „faze” a represiunii comuniste, care viza „reeducarea” celor ce nu acceptau socialismul și dictatura comunistă. În acest context, după modelul „gulagurilor” sovietice – chiar și după moartea lui Stalin – Partidul Muncitoresc Român (PMR) și conducerea sa au decis înființarea lagărului de muncă de la Periprava, inaugurat oficial pe 1 august 1957 sub denumirea „Formația 0830”.
Au fost avansate două motive „economice” pentru înființarea acestui lagăr:
- Construirea unui dig de 16,5 km între localitățile Periprava și Sfiștofca pentru prevenirea inundațiilor și redarea în circuitul agricol a terenurilor acoperite de stuf;
- Ridicarea șoselelor din localitatea Periprava pe o distanță de 2,5 km.
În perioada premergătoare, Alexandru Drăghici, ministrul de Interne și secretar al CC al PMR, împreună cu colonelul Alexandru Jan, șeful Direcției Generale a Penitenciarelor și Coloniilor de Muncă, și adjunctul acestuia, au vizitat Periprava pentru a studia locația și a aproba „urgent” realizarea lagărului. În funcția de comandant al coloniei a fost numit maiorul Condurache Dumitru.
În scurt timp, la Periprava au fost aduși peste 4.000 de deținuți cu ajutorul „bacurilor închisoare”. Majoritatea lor erau „contrarevoluționari” (CR) – deținuți politici, foști membri ai partidelor istorice, avocați, medici, profesori, jandarmi și polițiști, foști ofițeri, dar mai ales țărani care se opuneau colectivizării. Mulți dintre aceștia fuseseră transferați de la alte penitenciare și colonii de muncă precum Pitești, Poarta Albă, Galați, Râmnicu Sărat etc., iar alții erau locuitori din Tulcea.
Paza exterioară a lagărului era asigurată de trupele de securitate, iar treburile interne erau gestionate de angajații coloniei. Programul de muncă era infernal. Conform Ordinului „de front” nr. 22 din 20 august 1957, deșteptarea deținuților se făcea la ora 4 dimineața, iar „stingerea” la ora 21. Programul de muncă oficial era „facultativ”, fiind stabilit de comandantul coloniei și locțiitorii săi, în funcție de „normele de muncă” trasate de partid. Productivitatea era monitorizată zilnic, telefonic, de șeful Direcției Generale a Penitenciarelor și Coloniilor de Muncă (DGPCM) și diverși activiști de partid.
Deși pe hârtie hrana deținuților părea acceptabilă, în realitate era extrem de săracă în calorii. Meniul zilnic consta în:
- Dimineața: mămăligă cu arpacaș;
- Prânz: ciorbă de legume și mâncare de cartofi;
- Seara: cafea cu pâine sau mămăligă.
Mulți deținuți lucrau de dimineață până seara, adesea în apă, la tăiat stuf și confecționarea baloților. Din cauza muncii epuizante, ca urmare, mulți dintre ei sufereau de boli grave precum tuberculoză pulmonară, hepatită cronică, boli cardiovasculare, boli de ficat și ale căilor biliare. Numeroși deținuți, ajunși la disperare, au încercat să evadeze, deși nu aveau unde să se ducă, iar alții au recurs la sinucidere.
Regimul deținuților a devenit și mai dur în anii următori, mai ales după ce conducerea lagărului de la Periprava a fost preluată de cunoscutul torționar maior Ion Ficior, alături de maiorul Ioanițescu Alexandru și căpitanul Aroba Iosif, acesta din urmă fiind locțiitor politic. Bolile, munca epuizantă și regimul brutal au curmat viețile a mii de oameni de-a lungul anilor.
După 1964, deținuții politici care au supraviețuit au fost eliberați, conducerea partidului considerând că aceștia au fost suficient „reeducați”.
Astăzi, în mica așezare Periprava, domnește liniștea. Doar câțiva istorici dedicați caută încă osemintele celor care au suferit și murit aici. Timpul și vegetația au acoperit totul… Să fie și uitarea un factor? Cine știe! Poate că într-o zi, cineva va ridica acolo o piatră comemorativă pe care să scrie: „Aici au suferit și murit oameni… pentru că au crezut în ceva.” Viitorul va decide… Poate.