Fără să se cunoască, fără să fi împărtășit ceva în comun „înainte”, Alina Apostol și Marius Balo au avut aceeași experiență oribilă: pușcăria din China comunistă. Cu diferența că Marius Balo a reușit să scape, după aproape 8 ani de încarcerare, pe când Alina Apostol nu. Eliberat la termen, Marius a revenit în România spunându-și incredibila poveste în cartea „Păturica roz”, care a și prilejuit o avalanșă de lansări și conferințe în toată țara. Astfel, oamenii au putut cunoaște povestea unui om întors la Dumnezeu în străfundul temniței chineze, fără echivalent în lumea civilizată de azi.
Întors în țară de doi ani, Marius Balo și-a promis că va face un pelerinaj de 2.922 km prin țară, în contul zilelor petrecute în pușcăriile Extremului Orient pentru o culpă inventată. Acest pelerinaj făcut pe jos a atins cele mai fierbinți puncte ale hărții suferinței românilor în timpul comunismului, deopotrivă cu lăcașuri de închinare. A fost primit peste tot cu mare căldură, iar el le-a oferit oamenilor zâmbetul său optimist.
Când a ajuns in Romania , a aflat povestea Alinei Apostol. Povestea lui trasa la indigo. Tot darul eliberării sale s-a preschimbat în „captivitatea” conștiinței creștine, profund umane, că cineva fără apărare suferă aceleași condiții de detenție, încă și mai aspre.
Marius Balo, din om liber, s-a „reîntors” în temniță, reluând suferințele Alinei,, bântuit de fantomele durerilor de nepovestit ale tinerei femei deținute în centrul Chinei, acolo unde condițiile carcerale sunt încă mai demonice: lipsa comunicării cu exteriorul, regim de umilință totală și… înfometare. Foamea este instrumentul prin care este „dresată” Alina Apostol, astfel încât la 30 de ani tânăra nu mai are dinți în gură. Pedeapsa ei este de 13 ani, pe care îi va executa în totalitate, iar acordul de transfer semnat de China și România, care ar putea-o aduce acasă pentru executarea restului de pedeapsă, este singura ei șansă de a rămâne în viață. Părinții au vândut deja tot ce aveau în țară pentru a acoperi costurile transferului, însă autoritățile române nu se grăbesc. Invocând tot felul de motive, transferul este tergiversat sine die.
Între timp, Marius Balo știe din sursă directă că numai pe durata detenției sale au fost câteva transferuri (un austriac și un francez), așadar procedura și acordul interstatal permit acest lucru.
De la începutul lunii iunie, Marius a intrat în greva foamei pe termen nelimitat, până la soluționarea cazului umanitar al Alinei. E hotărât să meargă până la sfârșit, adică până la a-și da viața pentru această cauză. Nu zâmbiți cu ironie, nu zeflemisiți, nu judecați în termenii păcatului suicidar, ci amintiți-vă cuvintele Mântuitorului: „Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, căci acelora este Împărăția cerurilor” (Matei 5, 10). Căci nu o dreptate individualistă caută acum Marius, ci caută dreptatea în numele altcuiva: al unei persoane fără apărare, lăsată complet singură în iadul concentraționar chinez. Întrebarea e ce vom face noi, în fața acestei situații? Mergem senini la biserică și ne vedem de viețile noastre libere, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat?
„Frauda” imputată lui Marius Balo a fost de 80 de dolari, atât valorează 8 ani din viața unui om. Adică de 10 dolari pentru suferințele unui întreg an de temniță? 365 de zile și nopți de vaier, de angoasă, de foame, de suferință psihică sunt ispășiți cu cei 10 dolari? Guvernul României a decis că viața omului, a unui cetățean român, nu valorează nimic. Doar sutele de mii de euro se pare ca au valoare în ochii lor.
Iubiți prieteni,
Am primit de curând o scrisoare din partea Comisiei pentru cercetarea abuzurilor, combaterea corupției și petiții din Senatul României. Doresc să le mulțumesc lui Cătălin Jumugă, lui Mae Mărgărit și lui George Simion pentru că s-au implicat în acest demers.
Comisia cere explicații conducerii Ministerului Justiției în legătură cu cazul Alinei Apostol, așa cum a cerut Dl Mircea Abrudean, Secretarul General al Guvernului în urmă cu două săptămâni.
La această interpelare am primit deja răspuns. Este cel pe care vi l-am prezentat aici în urmă cu trei zile, o încercare cinică de a induce în eroare o întreagă națiune. V-am explicat atunci motivele pentru care spun acest lucru. Sper însă ca atitudinea lor să se schimbe. Ne rugăm cu toții pentru asta!
O rog pe Dna Ministru Gorghiu și pe Dna Viviana Onaca, director al Direcției Drept Internațional și Cooperare Judiciară din cadrul Ministerului (departamentul care se ocupă de transferul Alinei) să își imagineze, doar pentru un moment, pentru un singur moment, că este propria lor fetiță, propriul lor copilaș care suferă acolo!
Stimată Dnă Ministru, Stimată Dnă Director, acest moment, aceste zile au o însemnătate uriașă! Viața Alinei pâlpâie timid ca un muc de lumânare. Se poate stinge în orice moment! Surghiunită, izolată, torturată, înfometată ani la rând și stoarsă zilnic de ultima picătură de energie, poate pieri în temniță oricând!
Dacă, ferească Dumnezeu, se va întâmpla acest lucru, noi toți cu ce vom rămâne? Vom rămâne cu un imens regret că nu am ajutat-o atunci când s-ar fi putut! Că am lăsat-o în voia sorții, abandonată și îngropată în cinismul Dnei Viviana Onaca care ne cere să ne resemnăm!
Eu nu mă voi resemna, Dna Ministru! Voi lupta până la capăt, cu singura armă pe care o am, dorința de a nu ajunge să regret faptul că aș fi putut face ceva pentru ea însă nu am făcut-o! Am rămas indiferent și din comoditate sau poate din lașitate, nu am făcut nimic!
Dna Ministru, Dna Director Onaca, dacă ignorăm însemnătatea acestui moment, oare nu vom regreta acest lucru peste mulți, mulți ani, atunci când încărcați de bătrâneți și țintuiți în paturile noastre vom trage să ne dăm duhul?
Oare nu vom dori cu disperare atunci să oferim în schimb toate zilele vieții noastre, de acum și până atunci, pentru o singură șansă, doar o singură șansă să revenim în acest moment, acum, și să facem ceea ce trebuie pentru Alina?
Vă rog să nu o lăsați pe acea biată copilă să moară acolo! Vă rog să aveți milă de ea! Vă rog să îi salvați viața! Nu doar ea vă va rămâne recunoscătoare din întreg sufletul acela transfigurat de suferință, ci o întreagă națiune!
scrie Marius Balo
Nu e corect nici în fața oamenilor, nici în fața lui Dumnezeu să-i lăsăm pe acești doi tineri să moară – unul mai repede, altul mai lent. Trebuie ca statul român să-și facă datoria de stat al tuturor românilor, indiferent unde se găsesc aceștia. Statul evreu, bunăoară, „schimbă” un soldat mort de-al lor pe zeci sau chiar sute de palestinieni vii, unii acuzați de fapte foarte grave.
Și asta numai ca trupul acelui tânăr, chiar lipsit de viață, să se întoarcă în țărâna patriei pe care a apărat-o cu toată ființa lui. Darămite pentru cei încă vii, ai noștri? Ce ar trebui făcut?
Aud?