Credința e doar în suflet E o nebunie totală în lume. Totul pare ilogic, totul se desfășoară contra firii. Doar religia ține în frâu unele temperamente. Deși mulți dintre cei care pășesc pragul bisericilor, au gânduri ascunse, vin doar să ceară, să se compare cu alții, nu oferă nimic în schimb și se scobesc în buzunare chiar să aprindă câte o lumânare pentru morți și pentru vii. Țațele înainte de a pleca dau cu tămâie prfin case, apoi bârfesc pe la colțuri și nu numai, nu știu ce este empatia, ba chiar sunt pline de venin și ură pentru că nu pot apela la alte sentimente din puținul bagaj cultural din dotare. Sunt încă destui care asistă la slujbe sporadic sau permanent, nu înțeleg ei prea mult din ce pițigăiesc preoții, unii cu har, alții simpli funcționari publici, dar se închină din când în când că dă bine pentru cei din jur să vadă cât de evlavioși sunt ei. Există și o Românie profundă, dar de asta nu mai ține nimeni cont.
O Românie existențială, dar suferindă. Oamenii sunt disperați să li se dea, să li se facă, chiar dacă nu au nici un argument în acest sens. Starea de spirit e peste tot pe planetă nasoală. Nu așa se iese din degradare, din cădere, din mizerie. Pământul mioritic este crucificat deliberat. Se distruge matca acestui popor. Se dă în biserică, în credința neamului. Se dă în familie. Se dă în conștiința de român. Aici sunt problemele.
Pe care puțini le percep și mai puțini au soluții pentru revenirea la albia normală Scena politică este plină de saltimbanci care-și cumpără funcțiile și vor rapid bănuții investiți înapoi. Vorba creștinească “cea mai adevărata vorba , este fapta”. Bine ca avem circ, chiar bine regizat politic și la început mediatic cu “Actori profesioniști” (unul media, altul prin practica sa de zi cu zi). Dacă vă place, votați actorul. Poate interpreta orice i se cere. Lumea în care trăim reclamă rezolvări în grade diferite de urgență.
În față stau acum desfășurări ce se cer curmate: războiul, conflictul dinăuntrul creștinismului, scindarea lumii, degradarea ființării umane. Niciuna nu încetează fără religie – religie la propriu. Religia este narațiunea elaborată conceptual despre prezența lui Dumnezeu în lume, cu dovezi raționale și cu conduita ce decurge din această prezență. În pofida oricărui pozitivism, propozițiile religiei au sens, căci viața și felul de viață al omului pot avea sens. Revelația își are loc într-o teorie a cunoașterii capabilă să facă față ramurilor diverse ale întregii culturi. La integrarea culturală a lui Dumnezeu este de lucrat și azi spre a evita reduceri simpliste – atât în înțelesul că Dumnezeu ar fi făcut totul, cât și în înțelesul că s-ar fi oprit la creație sau ar fi abandonat lumea. Creator, diriguitor și izbăvitor al lumii, Dumnezeu a încredințat oamenilor, cum spune chiar Biblia, un vast teren de lucru în lumea vieții lor, de care răspund. Credința în Dumnezeu este miezul religiei și are două componente legate – recunoașterea existenței lui Dumnezeu și punerea soartei proprii în mâinile sale.
Cu această înțelegere a credinței se evită confundarea religiei cu alte abordări – fie ele și ieșite din sânul ei. Religia nu este doar contemporană noastră. Ea a fost, istoric vorbind, sursa modernității. Abia pe fondul ei s-a format modernitatea: în egalitatea oamenilor în fața lui Dumnezeu, democrația modernă a avut o premisă, iar știința modernă a avut în coordonatele monoteismului iudeo-creștin condiții ale posibilității sale. Azi, religia este suport al apărării umanității oamenilor. Fiind narațiune de mari proporții, în Biblie găsești orice gen de reflecție asupra istoriei, personajelor și evenimentelor. Dar ceea ce este cel mai adânc se află la nivelul sensului: asertarea modului de a fi uman. Nu este soluție la crizele societăților de astăzi – de raționalitate, de legitimare, de motivație, de creativitate – fără a apela la resursele religiei. Globalizarea a prilejuit ieșirea denominatiunilor din izolare și regăsirea orizontului unei religii a umanității, dar a expus religia forțelor marketizării și presiunii laicizării. O națiune poate face din religia ei un motiv de mândrie dacă acea religie recunoaște în fiecare om o ființă umană demnă de respect ca oricare altul și refuză încercările de a o instrumentaliza. Religia nu mai este doar o chestiune privată a fiecăruia, ci o forță majoră în sfera publică a societăților. Nu este nevoie ca toți cetățenii să devină credincioși, ci doar ca mai mulți să se comporte asumându-și că în lume ar putea fi și un Dumnezeu. Lăcașurile de cult nu se închid niciodată, oricine ar dispune.
Liturghia îl cheamă pe Dumnezeu în viața efectivă a oamenilor, dar fără ca sublimul viziunii să fie trădat de festivisme de conjunctură. Lumea nu se sfârșește cu cineva sau ceva, dar pentru fiecare om lumea aceasta se sfârșește la un moment dat. Moartea este evenimentul cel mai profund al existenței. Nimic nu poate compensa moartea. Rezolvă credința probleme de viață? Din medicină aflăm că o condiție sufletească bazată pe credință are rol terapeutic, din istorie știm că oameni însuflețiți de credință au schimbat lumea, etica ne-a spus demult că valorile au premise în credință, sociologia ne spune că acțiunile pot fi energizate de credință, politologia că democrațiile și performanțele vieții sunt favorizate în comunități credincioase. Este iarăși mult rău în lume – falsurile, minciuna organizată, fraudele, escrocheriile ce încep cu decidenții, încălcarea democrației și a respectului ființei umane, sacrificarea propriului popor prin decizii nechibzuite, crime. Unde este Dumnezeu? Răul poate copleși, iar teodiceea ne poate da explicații. Dar numai încrederea rațională în Dumnezeu este consecventă cu religia. Ea înseamnă acum a ieși din suficiență și a schimba ceea ce este. Căci sunt corelații, echilibre ale lumii, valori ale societăților și, cu siguranță, ale naturii, care țin de rațiunea lui Dumnezeu și pe care, dacă le încalci, plătești. Vedem cum astăzi se plătesc din greu costurile acestei transgresiuni.
Intelectualul creștin este o ființă de frontieră în mijlocul lumii. El este o „ființă în lume” și o „ființă în Dumnezeu”. Funcția sa este să producă în actualitatea pe care o trăiește, o conștiință istorică. Intelectualul creștin este o ființă de frontieră în mijlocul lumii. Ființă a medierii, interfață între a priori și empiric, intelectualului creștin se impune în construcția opiniei publice ca un agent activ care stăpânește mânuirea publică a instrumentelor simbolice, precum și a dispozitivelor raționale necesare pentru a-și îndeplini misiunea civică de medium care unifică și separă în același timp estetizarea politicului și comunicarea politicului. Se știe că societatea a reprezentat permanent un suport pentru credința religioasă. Principalul suport a fost cel uman, credincioșii sunt cetățeni ai unui stat, respect legile și reglementările politice, dirijând o parte din venituri spre Biserici. Un rol important are religia în realizarea progresului social. Deși arată credincioșilor calea mântuirii și fericirii în viața veșnică, religia nu mai condamnă și nu mai consideră un păcat bogăția, prosperitatea și dezvoltarea personală, realizate prin muncă cinstită, în spiritul iubirii și ajutorării aproapelui. Credința și biserica mobilizează pe credincioși la realizarea progresului cultural, moral, economic, în măsura în care acestea nu sunt împotriva voinței lui Dumnezeu.
Religia s-a desprins ca domeniu de preocupări înaintea juridicului și chiar a politicului, oferind un sistem de norme și criterii utile conviețuirii sociale. Subordonarea bisericii de către stat a îmbrăcat forme variate. Parte a societății europene democratice, societatea românească de astăzi este una plurală: oamenii de etnii diferite, de credințe diferite, cu preocupări, interese și convingeri diferite, singuri sau reuniți în jurul unor organizații religioase, politice, culturale sau cu preocupări sociale, au responsabilitatea de a- și construi împreună atât prezentul, cât și viitorul. Un bun prieten scria undeva: credința e o chestie absolut personală, la fel ca și argumentarea.
Dintotdeauna omul a avut reflexe mistice, a intuit de fapt o ordine. Ordinea superioară în absența lui Dumnezeu este a ateului care o trăiește. Cel mai învrăjbit ateu trebuie să recunoască că ideile nu-i aparțin, tabuurile pe care le simte nu-i aparțin,nici antipatiile și simpatiile, nu sunt creația voinței lor ci un dat dinăuntrul lor. La acest dat necondiționat mă refer când spun că absența unui Dumnezeu nu te lasă liber, există surse de voință și dictat pe care le recunoști în tine ca străine ție, și nu sunt Dumnezeu, dar trebuie să recunoaștem că nici voință proprie nu sunt, deci , cu sau fără Dumnezeu, nu decidem noi mult din viața noastră.
Am întâlnit doar credincioși în conflict cu ceea ce simt. Și o concluzie: credința este doar în Suflet ! Cu plecăciune,
Urmărește-ne pe 
